De ce tămâiem?

Fie că e vorba despre slujba săvârșită într-un lăcaș de cult ori în casa unui creștin, orice rugăciune a Bisericii e însoțită de tămâiere. Există o dublă semnificație a acestul gest liturgic. Pe de o parte tămâierea este o formă de mărturisire a slujirii noastre lui Dumnezeu; în acest sens fumul binemirositor care se înalță spre cer e un semn al jertfei gândului nostru și al inimii noastre deschise către Dumnezeu. Pe de altă parte tămâia este semn al prezenței Duhului lui Dumnezeu care se pogoară și lucrează în viețile noastre.

Aceste două înțelesuri sunt frumos ilustrate în rugăciunea prin care preotul binecuvântează tămâia: "Tămâie îți aducem Å¢ie, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh".

De vreme ce tămâierea e semn al prezenței Sfântului Duh dar și al închinării noastre în fața lui Dumnezeu ca singur stăpân, mirosul și fumul de tămâie au puterea de a îndepărta prezența și lucrarea diavolului. Acest aspect e surprins foarte expresiv în expresia românească: “... fuge ca dracul de tămâie”.

Folosirea tămâiei are temei în viața și tradiția Bisericii dintotdeauna. În Vechiul Testament se vorbește despre "jertfe de tămâie pentru numele lui Dumnezeu" (Maleahi 1,11). Tămâia este asociată cu rugăciunea: "Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta"- citim în psalmul 140. În cultul vechi-testamentar existau chiar reguli stricte privind folosirea tămâii la locul sfânt (Levitic 16,12). Iar în Apocalipsa avem o imagine din Liturghia cerească parcă luată din Liturghia noastră duminicală: "Åži a venit un înger și a stat la altar având cadelniță de aur, și i s-a dat lui tămâie multă ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinților pe altarul de aur dinaintea tronului. Åži fumul tămâiei s-a suit din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinților" (Apocalipsa 8, 3-4).