1. De ce unii creștini sărută mâna preotului?

Părintele Rafail Noica povestea odată (Celălalt Noica, Editura Anastasia, București, 2002, p. 30) că, în tinerețea sa, pe când era încă protestant, a fost surprins să observe că unii credincioși ortodocși sărută mâna preotului. Într-o zi a întrebat pe unul dintre ei care e justificarea unui asemenea gest. Interlocutorul ortodox i-a răspuns: “Eu personal sărut mâna care-mi dă ceea ce nu pot avea fără preot”. Nedumerit, Părintele Rafail a întrebat din nou: “Åži ce poate un om să-ți dea, ceea ce tu, om fiind ca și el, nu poți să ai?” Răspunsul a venit blând: “Prea Cinstitul Trup și Sânge al Domnului și Mântuitorului nostru”.

2. De ce expresia “trecerea în neființă” e greșită?

Ați auzit probabil de multe ori expresia "trecerea în neființă" rostogolindu-se pe canalele mass-mediei; mai cu seamă atunci când e anunțată moartea unei persoane. Pesemne mulți dintre cei care folosesc această expresie nu gândesc și – mai ales – nu cred neapărat în conținutul ei. Însă e esențial să știm ce spunem. Altminteri riscăm să devenim după chipul și asemănarea cuvintelor noastre. 

În creștinism nu poate fi vorba – sub nici un chip – de trecere în neființă. Åži asta pentru că după ce vom dezbrăca straiele noastre de lut (trupul acesta muritor) vom trece granița cerească către Dumnezeu (dacă am dospit în viața de aici întru sfințenie). Moartea nu e trecere în neființă, ba dimpotrivă – trecere la Ființă; iar existența noastră pe pământ – o permanentă devenire întru Ființă (cum ar spune Constantin Noica). În această perspectivă viața în lume nu e o alunecare treptată către o moarte care ne dizolvă ființa. Într-un fel viața adevărată începe desăvârșit tocmai dincolo de mormânt, în comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Moartea devine astfel doar trecerea dintre două camere...

Pentru necredincioși moartea e un subiect de teroare tocmai datorită nonsensului ei aparent; ce poate fi mai sfâșietor decât gândul că viața ar culmina aberant în cimitir? Însă pentru creștini moartea are un sens. În veacurile primare mulți păgâni erau puși pe gânduri, și chiar se converteau la creștinism datorită bucuriei firești pe care o vedeau așternându-se pe chipul martirilor în ultimele lor clipe de viață pământească. De unde își hrăneau bucuria acești martiri aflați la un pas de moarte? Din credința în viața veșnică și mutarea lor la Domnul.

Creștinismul gândește moartea această vizibilă în termeni temporari; așa cum mărturisim în Crez noi “așteptăm învierea morților și viața veacului ce va să vină”. Așadar expresia “trecerea în neființă” e total nepotrivită limbajului creștin atunci când vorbim despre moartea unei persoane. În schimb sintagma “trecerea la cele veșnice” e cât se poate de potrivită.

Daniel Chira