Grăunțe de nisip. Pr. Sandu Tudor (1896 - 1962)

Dă-mi, Doamne, ca să fiu numai de jar cu Tine
Åži patima zvârlită să-nghețe lângă mine.
Cum am iubit păcatul, să Te-ndulcesc, să plâng
Åži-n așternuturi noaptea, să Te doresc nătâng.
Tânjesc atât de Tine, cum mi-ar lipsi lumina
Åži mă ascund de mine și nici nu vreau să-mi spun.
Mă simt cât sunt de hâd, că mi-e-nvechită vina
Åži, totuși, îmi doresc pe suflet să Te-adun.
Am vrere juruită, simțirea să mi-o prinz,
Să-i strâng în pumn cenușa și să o cercetez
Åži dintr-un licuric de spuză să-i aprinz,
Cu îndrăzneală aspră al Pustnicilor crez.
Mi-e atât de tristă carnea, gândul atât mă doare!
Aș vrea să fug, dar unde? Cerul e mort în mine;
și nici un drum nu duce la Crucea de scăpare.
Toate sunt risipite în vraijde după Tine.
Tristețea mea adâncă, cine să te cunoască,
cu fața ta de ceară și lacrima învinsă!
Tu-mi tremuri din icoana ce-ncearcă să zâmbească,
sub candela plecată, spre tâmpla cea ninsă.
Ce poate fi această năvolnică simțire,
care aduce-a smirnă cu boarea ei fierbinte?
Aș vrea să spun atâtea, ceva de peste fire,
dar mi-e aripa ruptă și nu mai am cuvinte.
Privirea Ta cu aur îmi scrie în privire
și sub obrazul Tău, înfrânt înlăcrimez.
Åži ca un orb spre Tine mă-ntorc din risipire,
pe-oglinda dinlăuntru blândețea să-Å¢i visez.
Lacrima adevărată nu e slăbiciune,
ci izvorâri de fund, de pură Dăruită.
Ea pică-nseninată de-a inimii minune,
s-adauge la smerenii podoabă mai sporită.
Cât șarpe remușcarea cu dinte neadormit
îmi mușcă-n măruntaie, mă-neacă-n gând smintit,
de nu mă mai încap, de nu mă mai tihnesc.
Cu ce să îl ucid, cu ce să-l potopesc?
Mi-a fost de-ajuns să-Å¢i vând pe aur Fața bună,
ca inima-ndârjită, cuprinsă de vâltori,
să-și potolească toată pornirea ei nebună,
oprită ca furtuna, pe liniștea din flori.
De ce Slova Ta îmi pare-atât de nouă?
De ce-mi aud în ea fântâna duioșiii?
De ce din stih bătrân, ca dintr-un lan în rouă,
îmi suie atât de zvelt argintul ciocârliii?
Si din cenușa oarbă a vieții părăsite,
îmi pâlpâie Iubirea, ca pasărea măiastră.
Åži, poate-ntâia oară, cu spaime presimțite,
Å¢i-aduc îngrijorat un sfârc de floare-albastră.
Laleaua-nchipuirii mi-am pus în pod de palmă.
Paharul ei albastru din care poți sorbi,
înviorează-n suflet cu vioara-i valmă
ceva din amintirea prunceștii bucurii.
Te mângâi, mângâind cu genele un nor
și cuta de pe lac, și raiul din amurg.
Din hora de culori cu tine mă-nfășor
și răsfirat prin boare cu Tine-n seară curg.
Verigă de sfințenii plutește peste nori,
Când harnic ne înfrângem și darnic biruim.
Ne scufundăm și creștem de nevăzut război.
Åži din noian de patimi, virgini ne-nnoim.
Să-ți strângi tu trandafirul din inimă-n petale,
să treci ca o plutire cu mâinile la piept.
Nu te lăsa rănit de ochii de pe cale,
păstrează-ți gândul cast și gestul înțelept.