Avantajele tiparului sunt incontestabile şi le cunoaştem cu toţii. Însă pentru Liturghie ele au fost fatale: răspândirea uimitoare a cărţii a uni-formizat totul şi a anihilat evoluţia firească a Liturghiei; până atunci, manuscrisele din diferitele regiuni mărturisesc despre o dezvoltare neîncetată a Liturghiei, în funcţie de tradiţia locală; de atunci, manuscrisul (tradiţia, textul, tipicul) ales spre tipărire a impus o viziune uni-formă şi uni-formizantă a Liturghiei, preluată de toate ediţiile următoare.

Aşa se face că forma Liturghiei a devenit şi a rămas până astăzi un tabú neînţeles, la limita superstiţiei şi a ereziei: a superstiţiei, întrucât s-a generalizat prejudecata că o schimbare cât de mică în forma Liturghiei înseamnă o lepădare de credinţă; a ereziei, întrucât învăţătura dreaptă despre unitatea liturgică a Ortodoxiei a devenit credinţă falsă în uni-forma Liturghiei. Ambele idei contrazic întreaga dezvoltare liturgică şi gândire patristică a primului mileniu.

Forma actuală a Liturghiei, deja evoluată în faza manuscriselor, dar impusă uni-formizat de tipărituri, conţine multe elemente, gesturi şi indicaţii fără sens sau redistribuite anapoda: un neisprăvit joc de puzzle din secolele X-XV, bun de tipar în graba secolului XVI, preluat orbeşte drept normă până astăzi. Să ne înţelegem: vorbim aici de „forma” Liturghiei, nu de Liturghie! Liturghia este şi rămâne dumnezeiască şi apostolică; ea are o structură şi elemente de bază bine definite încă din prima zi a Bisericii (FA 2, 42), care rămân aceleaşi pentru totdeauna. Dar forma (textul, tipicul) ei, aşa cum o avem astăzi, este o jalnică expresie a decadenţei vieţii bisericeşti „de la vlădică până la opincă”.

Şi mai dureros este faptul că ne complacem în această formă şi lipsă de sensuri. Nici în Facultăţile noastre de Teologie, nici în Mănăstiri, care ar trebui să fie adevărate centre liturgice, Liturghia nu mai interesează decât pe prea puţini. Şi aceia sunt repede stigmatizaţi drept „eretici” şi inovatori; iar ei, sărmanii, pentru a se apăra, se plafonează în ritual, spre a-şi dovedi ataşamentul faţă de „tradiţie”, sau încep să facă pe teologii Liturghiei, dând explicaţii mistagogice gratuite acolo unde nu există, adică formei actuale decadente. Iată de ce preoţii nu ştiu ce înseamnă Liturghia, iar monahii şi poporul au transformat-o într-o slujbă magică, plătită chiar („a plăti o Liturghie pentru...”), al cărei ritual trebuie să-şi urmeze cursul.

Să ne înţelegem încă o dată: nu spunem că Liturghia este rea! Dimpotrivă, Liturghia este prea bună pentru noi, cei îndărătnici şi răi! Noi suntem cei ce nu vrem să-i înţelegem Sensul (1) şi nici pe alţii nu lăsăm şi ne ţinem de nişte forme exterioare, când Domnul ne spune că Liturghia a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru Liturghie (Mc 2, 27)! Dar noi am stins Duhul din noi şi de aceea, fără forme (=idol, literă), viaţa noastră nu are sens (2 Co 3,6)! Forma decadentă a Liturghiei este expresia stingerii Duhului în Biserică. Şi de ea ne facem vinovaţi în primul rând noi, cei ce o săvârşim.
În lumina celor spuse, salutăm ca pe o primăvară a înviorării liturgice, ca pe o bunăvestire a regăsirii înţelesului Liturghiei apostolice şi patristice autentice, apariţia recentă a volumului „Liturghia ortodoxă – istorie şi actualitate”, 392p., publicat la editura Sophia, Bucureşti 2008, de Ieromonahul Petru Pruteanu (*1979), din M-rea „Naşterea Domnului” de la Zăbriceni, Decan şi lector la catedra de Liturgică a Facultăţii de Teologie din Edineţ.

Cartea aceasta sparge gheaţa de 500 de ani de la acea primă aventură liturgică românească. Pentru prima oară se spun acum în româneşte, sintetizate într-un singur volum deschizător de drumuri, lucruri adevărate despre Liturghia noastră, adunate din studiile cele mai recente ale celor mai avizaţi liturgişti din lumea întreagă. Iar autorul, pe care nu-l cunoaştem personal, dar ni-l prezintă îndeajuns cartea, îmbină într-un mod extrem de echilibrat rigoarea academică-ştiinţifică, necesară pentru dovedirea afirmaţiilor, cu experienţa liturgică-bisericească, obligatorie pentru verificarea în Duh a discursului academic.

1. O istorie a Liturghiei Ortodoxe,
2. Textul comentat al Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur şi
3. Studiul despre Când şi cum să ne împărtăşim sunt cele trei părţi ale lucrării, „vitale pentru cunoaşterea şi trăirea duhovnicească nu numai a preoţilor şi studenţilor teologi, ci şi a fiecărui creştin în parte” (coperta).

Prima parte îl familiarizează pe cititor cu noţiunile şi izvoarele liturgice, cu evoluţia istorică, cu raportul Liturghie-Anaforá; descrie Anaforalele ortodoxe şi Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite; examinează câteva probleme speciale din Liturghie: ecteniile cererilor, ectenia pentru catehumeni, dialogul preanaforal, troparul Ceasului III.

Textul comentat, „având la îndemână zeci de ediţii şi manuscrise în diferite limbi: în special greacă, slavonă şi română” (p.178), reprezintă primul comentariu critic integral al Liturghiei în limba română; este o versiune de studiu propusă şi cele peste 200 de note explică sensurile liturgice ale cuvintelor cheie sau ale celor astăzi prost-traduse; la final, se examinează încă două probleme speciale: dialogul clerului de acces la altar şi rostirea cu voce a rugăciunilor.

Partea a treia redă o conferinţă susţinută la ASCOR Iaşi (2002); după trecerea în revistă a principalelor canoane şi texte patristice referitoare la împărtăşire, tratează cu mult curaj chestiuni ca: „afirmaţia că nu te poţi împărtăşi mai des de 40 de zile – nu are nici un suport teologic şi o calificăm ca fiind total eronată” (p. 315); „cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire – dacă cineva se spovedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fiecare zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar trebui să facă mai întâi ei astfel!” (p.326-328); „nu se poate nicidecum afirma că împărtăşirea este legată exclusiv de post – dacă preoţii noştri s-ar spovedi şi ar posti aşa cum cer mirenilor, ar fi raiul pe pământ...” (p.331-332).

În Anexă se oferă textul şi traducerea în premieră a celei mai vechi Anaforale cunoscute în limba greacă (Anaforáua de origine egipteană de la sfârşitul secolului III, descoperită pe Papirusul de la Barcelona), un bogat Index alfabetic cu noţiuni liturgice şi Bibliografia.

Cartea nu are pretenţia de a fi „un studiu exhaustiv asupra Liturghiei” sau o teză originală. Ea doar traduce în limba noastră şi sintetizează marile studii liturgice, familiarizând pe cititor „cu ceea ce în alte medii academice şi chiar neacademice se ştie şi se crede de mult timp” (p.7). Dar este prima care face acest lucru şi tocmai aceasta îi conferă pentru totdeauna meritul şi unicitatea în Liturgica românească. Un studiu exhaustiv nici nu poate fi scris, căci reprezintă o operă enormă; abia acum încep să se traducă volumele fundamentale scrise despre Liturghie (2).

Cu smerenie, dar cu rigoare academică, autorul nu se sfieşte să critice „rutina impenetrabilă în înţelegerea şi săvârşirea Liturghiei” (p.122), indiferenţa „factorilor de decizie din sânul Bisericii Ortodoxe” faţă de problemele liturgice (p.104), „stereotipurile” (p.135), exacerbarea evlaviei faţă de Maica Domnului în Anaforá (p.108), traducerile recente „după propriul înţeles” şi ignoranţa cu care sunt acceptate (p.76), influenţa nefastă şi chiar unele erori dogmatice ale lui Petru Movilă (p. 157,167,319), ciudăţenia „de-a dreptul stupidă” din tipicul rusesc privind tragerea perdelei numai pe jumătate (p.173-174), „abuzul de interpretări simbolice” al Sf. Simeon al Tesalonicului (p.189), necanonicitatea pomenirii mitropolitului/patriarhului în eparhiile sufragane (p.211), nefericita formulare sinodală privind „poporul român binecredincios de pretutindeni” (p.212), înlocuirea lui „mântuieşte-ne” cu „miluieşte-ne” în adresarea Maicii Domnului (3) (p.214), „percepţia magică a harului” în obiceiul de a pune potirul pe capetele credincioşilor (p.240), pomenirile „stufoase şi populiste” de la Intrarea Mare (p.241), absurdidatea dialogurilor care întrerup Anaforaua (p.258) şi a poruncii a patra „bisericeşti” (4) (p.319), superficialitatea celor ce critică deasa împărtăşire, care „nu au cunoscut niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte obligaţii externe” (p.333).

Echilibrul uimitor al acestor critici este asigurat de răbdarea cu care autorul îşi desfăşoară ideile prea temerare (cf. chestiunea renunţării la ectenia pentru catehumeni p.143), de discreţia cu care semnalează anumite erori prea populare (ex. rostirea ecteniei pentru morţi în cadrul Liturghiei p.228), de deschiderea cu care tratează anumite traduceri („de toate şi pentru toate” p.95), de înţelegerea limitelor celor ignoranţi (p.147), de modestia cu care propune unele elemente sau schimbări (ex. citirea pomelnicelor p.199, binecuvântarea anafurei p.260, adevăratul „Amin” al Anaforalei p.262, rostirea rugăciunii Cred, Doamne... p.270-271), de seriozitatea şi onestitatea cu care a lucrat „nu din ambiţie, ci bazat pe studiul liturgic şi dogmatic realizat pe parcursul mai multor ani, îmbinat cu experienţa la Altar” (p.178). El îşi recunoaşte limitele şi posibilele „greşeli sau inexactităţi” pentru care aşteaptă „o critică constructivă” (p.7). În acelaşi timp, este conştient că lucrarea sa va putea fi percepută „ca un modernism, ca erezie şi abatere de la dogme” (p.178) şi declară limpede: „nu dorim în nici un caz să ajungem la un relativism sau la unele inovaţii cu duh protestant” (p. 332). Tocmai de aceea, nădăjduieşte „ca lucrarea să intre şi în atenţia ierarhilor şi a profesorilor de teologie, care se pot exprima pe marginea ei... (p.179).
Până atunci, noi ne permitem aici câteva constructive observaţii, din multe altele, prin metoda unor întrebări imaginare: 1. Are într-adevăr Liturghia numai două părţi: a Cuvântului şi Euharistia (p.209)? Nu este, oare, vremea să reconsiderăm şi pe cel de-al treilea, apostolic şi patristic: Rugăciunile? 2. Nu aţi intuit niciodată că „Anaforá”, căreia nu-i găsiţi o traducere românească satisfăcătoare (p.73), este de fapt acelaşi cuvânt rostit de preot cu câteva clipe mai înainte (Psalmul 50) şi tradus prin: „prinosul...”? 3. Dacă ştim că Proscomidia nu este altceva decât Intercessio şi Diptice, cum putem lăsa în îndoială problema miridei Îngerilor (p.193-194,107,109)? De ce aici vă temeţi să aveţi o părere şi să puneţi în discuţie hotărârea sinodală din 2004? 4. Cum de nu arătaţi şi posibilitatea traducerii prin „cele Sfinte” (=Altar sau Taine) în loc de „sfinţilor Tăi”, la intrarea mică (p.218) şi la căldură (p.270)? 5. Dacă într-adevăr cunoaştem sensul unui element (cădirea în timpul cântării Aliluia, nu al Apostolului), este bine să persistăm în a da soluţii proaste (p.222,n.434)? 6. Cum putem afirma că „nu ştim dacă în vechime rugăciunile de la Liturghie se citeau în glas” (p.291) şi: „vreau să spulber iluzia celor care cred că în trecut Anaforaua era citită chiar atât de tare...” (p.296)? Anaforaua a fost totdeauna rostită cu voce tare în primele secole şi fără aceasta Liturghia însăşi stă la limita ereziei. Motivul pentru care rugăciunile au început să se rostească în taină – care reprezintă şi singurul argument valabil astăzi pentru menţinerea lor în taină – este nefericita renunţare la „disciplina arcani”, cauza a toată decadenţa liturgică; altfel spus, numai cei credincioşi, care se împărtăşesc, au voie să audă rugăciunile! „Voie”? Au obligaţia să audă şi să participe la rugăciuni! Ceilalţi nu au nici obligaţia, nici voie.

Ar fi multe de adăugat despre această carte unică, dar nu este scopul nostru să o epuizăm aici. Totuşi, nu putem încheia înainte de a evidenţia trei principii liturgice fundamentale pe care autorul le inserează în lucrare foarte discret, principii ignorate astăzi totalmente în Liturghie şi care necesită fiecare câte un studiu lămuritor în parte:

1. „penitenţa trebuie făcută înainte de Liturghie” (p.173)
2. nu toate formulele şi elementele liturgice sunt rugăciuni (p.224)
3. „nimic din rugăciunea Anaforalei nu poate fi rostit de un alt preot decât de protos” (p.252).

Recomandăm, aşadar, tuturor credincioşilor, şi mai ales preoţilor, această carte. Ea deschide noi orizonturi în înţelegerea personală a Liturghiei, dar mai ales în evoluţia viitoarelor studii liturgice. Este nevoie acum să se continue traducerea volumelor fundamentale despre Liturghia ortodoxă (TAFT) şi sintetizarea lor într-un studiu cât mai complet asupra istoriei, textului şi tipicului Liturghiei. În acelaşi timp, este nevoie şi de o sinteză mai puţin analitică şi academică, simplă şi pe înţelesul tuturor credincioşilor, care să explice sensul, structura şi elementele de bază ale Liturghiei. Nu schimbările pripite, ci descoperirea sensurilor adevărate ale Liturghiei, iată ţinta acestor demersuri liturgice!

Vom aştepta oare încă 500 de ani? Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a făcut părtaşi acestui moment editorial şi să profităm de el din plin! Cinste fie Părintelui Petru pentru râvnă şi curaj, iar episcopului Dorimedont, vrednic ierarh al zilelor noastre, care a binecuvântat lucrarea, dar nu a mai apucat să o vadă, veşnică să-i fie pomenirea!

Ieromonahul Arsenie de la Malvialle
Consilier liturgic al Arhiepiscopiei

Note

(1) În greacă, logos=sens, cuvânt, raţiune. Evanghelia de la Ioan începe astfel: „La început era Logosul (Cuvântul)”, adică Hristos, Fiul lui Dumnezeu este sensul tuturor lucrurilor.
(2) În 2007 a apărut la Cluj traducerea celui mai bun studiu despre prima parte a Liturghiei: Juan MATEOS, Celebrarea Cuvântului în Liturghia bizantină, trad. şi note Cezar Login, editura Renaşterea, Cluj-Napoca 2007.
(3) Aici ne surprinde faptul că autorul nu foloseşte în argumentaţia sa şi citatul autoritar al marelui Teolog Dumitru Stăniloae din Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul 3, partea a şasea „Eshatologia sau viaţa viitoare”, cap. I-C-5b „Comuniunea drepţilor întreolaltă şi a Bisericii de pe pământ cu ei”.
(4) „să ne spovedim şi să ne împărtăşim în fiecare din cele patru posturi de peste an, sau, dacă nu putem, cel puţin o dată pe an, în postul Sfintelor Paşti... îmi exprim mirarea de ce magistrala Mărturisire [a lui Petru Movilă-nn] aprobată de Sfântul Sinod al B.O.R. nu a poruncit ca preotul, dacă nu poate, să facă Liturghie cel puţin o dată pe an, la Paşti ”.