În întreaga sa istorie, monahismul ortodox a cunoscut forme diverse, de la pustnici, ale căror începuturi se află în pustia Egiptului sau Palestinei, până la marile comunități, disciplinate prin regulile Cuviosului Pahomie sau ale Sfântului Vasile cel Mare. Monahul, fie că trăiește singur, fie că trăiește în comunitate, este un martor și un profet al împărăției ce va să vină. Funcția sa este una harismatică, destinată să slujească Bisericii și lumii.

Monahul lasă pe tată și pe mamă, pe frați și surori pentru Domnul, lasă comoditatea locuinței sale ca să se închidă într‑o mănăstire, departe de lume, până la sfârșitul vieții. El leapădă haina lumească a libertății și îmbracă cu bucurie rasa neagră monahală a robiei de bunăvoie. Se ostenește în privegheri epuizante și în slujbe de zi cu zi. I se osifică trupul, i se sapă obrajii, i se adâncesc ochii, și apoi privește totul atât de liniștit.

Rânduieli și așezăminte monahale au scris de‑a lungul timpului mai mulți sfinți ai Bisericii. Primul a fost Cuviosul Pahomie cel Mare, după care Cuviosul Orsisie, starețul mănăstirii din Tabena, scrie și el un Așezământ al vieții monahale, urmat de Rânduiala Sfinților Părinți Serapion, Macarie, Pafnutie și a altor 34 de stareți, păstrată de Benedict de Anian în a sa adunare de rânduieli de la Sfinții Părinți (PL, vol. 103). Sfântul Macarie Alexandrinul a scris și el câteva rânduieli și o epistolă către monahi. Dar cel care a scris într‑un mod cu mult mai amănunțit decât toți precursorii săi rânduielile vieții monahale a fost Sfântul Vasile cel Mare, care a cunoscut pravilele și îndrumările Sfântului Antonie cel Mare și ale Cuviosului Pahomie cel Mare, precum și ale celorlalți părinți ai pustiei răsăritene de până la el. Dacă rânduielile Cuviosului Pahomie cel Mare au fost în număr de 194, ale Sfântului Vasile cel Mare au fost în număr de 419. Aceste rânduieli, cunoscute sub numele de Regulile Mari și Mici, se ocupă mai mult cu partea lăuntrică a vieții monahului, fiind de o profunzime covârșitoare.

Sfântul Ioan Casian, după ce și‑a făcut ucenicia în mănăstirile Răsăritului, a întemeiat în Apus două mănăstiri, introducând în ele rânduiala pe care a văzut‑o în Orient. La rugămintea altor episcopi din împrejurimi care au vrut să aibă mănăstiri la fel, Sfântul Ioan Casian a scris Așezămintele monahale, descriind în 36 de cărți cum se desfășoară viața monahilor din Răsărit. Deși nu toate principiile cuprinse aici sunt considerate valabile pentru viața de obște, totuși el este primul din Apus care a dat rânduieli monahale specifice acestei părți a Europei.

Cuviosul Benedict de Nursia (480-543) a scris și el o rânduială pentru călugării din cele 13 mănăstiri pe care le‑a întemeiat. El este al patrulea ctitor al vieții monahale și al doilea dintre apuseni care adaptează trăirea vieții de obște la condițiile climaterice, sociale și psihologice ale Apusului, fără a altera esența răsăriteană.

Desigur că de‑a lungul timpului au mai scris și alți Sfinți Părinți cărți de sfătuire și îndrumare pentru călugări. La noi în țară, o preocupare deosebită pentru regulile monahale au arătat Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Calinic de la Cernica, iar în Moldova Sfântul Paisie de la Neamț, care a avut o însemnată contribuție la revigorarea monahismului românesc.

Să nădăjduim și „să recunoaștem că, în pofida problemelor cu care se confruntă monahismul, acesta încă mai poate răspunde nevoilor spirituale ale credincioșilor Bisericii și ale lumii întregi, păstrându‑se, ca oarecând în vremea prorocului Ilie, mulți genunchi care n‑au căzut înaintea fiarei contemporane (banul și modernismul)”. Beneficiem încă de modele de mănăstiri fidele regulilor impuse de Sfinții Părinți, de modele de monahi, pustnici și duhovnici rugători și jertfitori pentru întreaga lume. De aceea, avem certitudinea că Dumnezeu va renaște prin fiecare tânăr care își poartă genunchii spre altar un monah destoinic, un duhovnic bun și un rugător pentru poporul său și pentru întreaga lume.

Și astăzi se constată o importantă dimensiune slujitoare a monahismului prin aceea că mănăstirile ortodoxe sunt adevărate școli de misiune creștină ortodoxă, prin rugăciunile și predicile călugărilor, prin îndrumarea pe care o dau în Taina Spovedaniei tuturor celor care vin de aproape și de departe pentru a găsi alinare și vindecare de bolile sufletești, ca și prin opera filantropică pe care monahismul o săvârșește pentru cei bolnavi, bătrâni și lipsiți. De asemenea, în tot mai multe mănăstiri se intensifică activitatea misionară pentru copii și tineri. În ultima perioadă, se organizează în mănăstiri tabere unde aceștia sunt inițiați în tainele credinței creștine și unde primesc răspuns la întrebările lor existențiale.

Așadar, mănăstirea și monahismul îmbrățișează ca o mamă duhovnicească pe toți fiii și fiicele. Pentru unii, ea devine spital duhovnicesc unde se pansează și se vindecă răni, iar pentru alții reprezintă o academie duhovnicească. Și unii, și alții sunt candele aprinse în candelabrul Bisericii și candidați la sfințenie, pentru că povestea vieții fiecăruia poate deveni oricând povestea vieții unui sfânt.