Era sfârşit de an şcolar şi tocmai îmi susţinusem bacalaureatul, tot oraşul era înverzit, plin de flori, elevi cu zâmbete pe faţă, căci reuşiseră să treacă ultimele examene, într-un cuvânt era o atmosferă de bucurie şi fericire, aş putea spune, pentru noi, cei tineri la acea vreme.

Pe atunci, ca acum şi dintotdeauna, lumea era cam săracă de pe unde mă trag eu, dar parcă aşa ca în acel an şi ca în anii dinain­te care mi-i aminteam nu fusese de mult. Toţi erau stresaţi de faptul că nu aveau bani, dar cu toate acestea păstrau zâmbe­tul pe faţă, aveau un fel aparte de a trece peste greutăţi, parcă nu le băgau în seamă, şi cu nădejde la Domnul mergeau înain­te. Lumea nu avea mare lucru, dar Îl avea pe Dumnezeu. Când ai multe lucruri, ai şi multe probleme şi porţi grija la toate aceste lucruri şi averi, o groază de timp pierdut; când nu ai nimic şi eşti sărac, ai o singură problemă – că nu ai nimic –, dar ai şi o mare binecuvântare, căci singurul lucru pe care cu adevărat îl ai e cel mai im­portant: Domnul!

Trebuie să vă mărturisesc că şi eu, cam de un an de zile, mergeam regulat la bise­rică, ţineam posturile şi încercam să fiu într-o bună rânduială creştinească, ca de altfel mulţi alţi tineri care au descoperit biserica după criza comunistă, când toate au căzut, eram liberi, dar ce să faci cu acea libertate? Am spus curajos „La revedere, Uniunea Sovietică”, însă era cam departe până la „Bun venit, Uniunea Europeană” Pe meleagurile de unde vin, suntem obişnuiţi cu tot felul de Uniuni,care au fost mai mult imperii cotropitoare decât fraţi salvatori, dar am ştiut tot timpul să ne păs­trăm zâmbetul pe faţă şi, cu mila şi ajuto­rul Domnului, am mers înainte.

Să revenim însă la ale noastre... Aşa a rânduit Domnul că am fost selecţionat pen­tru o bursă de studii în Franţa; nu a fost meritul meu, a fost o lucrare a Domnului, pe care însă am înţeles-o doar după mulţi ani, dar toate îşi au rostul lor şi în toate sunt ascunse lucruri mari care arată Slava lui Dumnezeu. Cu vestea aceasta neaşteptată de a fi obţinut bursa, am intrat şi eu în stre­sul pregătirilor şi al marii călătorii spre Franţa, pentru studii – era totuşi ceva de­osebit, trebuie să recunoaşteţi. Bani nu prea aveam, ca toată lumea, dar aveam un bunic mai umblat prin lume: era medic, şi încă unul foarte bun, care mereu era invitat pe la tot felul de simpozioane şi conferinţe. Într-un cuvânt, acolo era toată nădejdea!

Când a aflat bunicul de bursă, care, după cum aveam să aflu şi eu ulterior, nu era prea mare, iar la acea vreme abia aco­perea cazarea şi masa, m-a invitat la el la cină, să stăm de vorbă, să punem ţara la cale, să mai rânduim lucrurile spre bine. Eram în culmea fericirii, mă gândeam că nu mă lasă bunicul aşa, cu una, cu două, ci mă ajută măcar cu drumul şi cheltuie­lile de început, care nu erau chiar aşa de mici, după cum s-a adeverit ulterior.

Ziua în care urma să merg la bunicul a sosit, m-am prezentat punctual şi emo­ţionat la cină şi am lăsat să meargă lucru­rile de la sine, mă gândeam eu în sinea mea: ajută Domnul şi rânduieşte ce îmi este spre folos şi mântuire.Chiar dacă, pe mo­ment, nu mi s-a părut deloc că lucrurile au mers aşa cum ar fi trebuit să meargă, astăzi, când sunt monah, înţeleg cu ade­vărat că toate au fost de la Domnul. Seara a decurs minunat, totul a fost perfect, masa, convorbirea, oaspeţii, rudele apro­piate, totul... Iar spre sfârşit, bunicul m-a invitat în camera sa, unde avea şi biroul personal, şi mi-a zis:

– Dragul bunicului, acum eşti băiat mare, eşti băiat deştept, în faţă te aşteaptă un viitor, urmează să porneşti cu propri­ile forţe în viaţă. Să ştii că vor fi şi momen­te grele, viaţa nu înseamnă doar succese şi laude, doar realizări şi împliniri, doar bucurii şi petreceri, viaţa e mult mai mult decât atât...

Atunci m-am gândit în sine, „Ce bine că şi bunicul a înţeles că e greu în viaţă, că nici mie nu îmi este deloc uşor, poate totuşi găseşte ceva din fondurile de zile negreşi mă ajută şi pe mine cu drumul până în Franţa” Deja căutam emoţionat cum să aleg cuvintele de mulţumire ca să sune cât mai bine, când bunicul a continuat:

– ...Şi în clipele grele din viaţă, ce să faci, dragul bunicului, că nu prea ai ce face! O să fie momente dificile, să ştii, nu o să ai bani de mâncare, dar trebuie să mergi înainte, eu am trecut prin aşa ceva, şi uite-mă că sunt aici. Tu, când vor veni acele momente, să iei un pahar cu apă şi, mulţumind Domnului pentru toate, să bei paharul şi să mergi cu­rajos înainte, iar dacă tot simţi foamea şi durerea, mai bea unul; o sa vezi că trece şi foamea, şi tristeţea, şi nu te lasă Domnul. Toate trec, tu însă nu uita de paharul cu apă! Ăsta e secretul în viaţă!