Fiind un moment de inaltă trăire du­hovnicească, ne pregătiserăm cu toţii să mer­gem la acea mănăstire, ca să rânduim cele necesare pentru tundere şi să fim alături de Preasfinţitul când va lua foarfeca in mână şi va zice: „De ce ai venit frate căzând la Sfântul Altar si la această sfântă însoţire?” iar tânărul frate urmând să răspundă: „Dorind viaţă pust­nicească, cinstite părinte!”.

Toate au fost rânduite după carte, iar noi, cu toţii, aşteptam cu emoţie clipa in care va incepe slujba şi la strană se va cân­ta: Braţele părintesti sârguieste a le deschide mie.,urmând ca Preasfinţitul să-l ia sub mantie pe fratele ce urma să primească tun­derea şi să-l aducă până in faţa uşilor impărăteşti, unde se face de obicei primi­rea chipului ingeresc.

Aşa s-a rânduit că eu am fost pus, cu as­cultare, să stau lângă Preasfinţitul, cu cartea deschisă spre ierarh, urmărind slujba şi cele ce trebuiesc spuse. Eram cuprins cu toate simţurile in această ascultare, care mi se pă­rea ceva cu adevărat inălţător şi urmăream rând cu rând fiecare stih, fiecare tropar, fie­care rugăciune care trebuia rostită, ca nu cum­va, din neglijenţa mea, să se incurce ceva.

Rugăciunea ne furase pe toţi, am uitat de timp, nu mai ştiam ce oră era şi de fapt când ar fi trebuit să inceapă slujba, şi iată că stra­na cânta deja, Preasfinţitul păşea agale cu mantia arhierească dinspre pronaos spre uşile impărăteşti, iar pe feţele celor prezenţi fugea timid câte o lacrimă la auzul troparului care răsuna: „Braţele părintesti sârguieste a le deschi­de mie..., Spre bogăţia cea necheltuită a îndu­rărilor Tale căutând acum, Mântuitorule, nu trece cu vederea inima mea cea sărăcită...”.

Preasfinţitul a ajuns până in faţa altaru­lui, unde eu ii ţineam molitfelnicul deschis, iar din acea clipă slujba tunderii propriu-zi- se a inceput. Am uitat să vă spun un detaliu important, la slujbele de tundere, monahii care asistă poartă toate însemnele monahale pe care le-au primit ei însisi la tundere: paramanul, dulama, centura, rasa, sandalele, pot­capul, crucea, camilafca, mantia si nu în ulti­mul rând metaniile. Monahii sunt îmbrăcaţi ca niste ostasi adevăraţi ai lui Hristos, ca unii care sunt gata în orice clipă de lupta cea du­hovnicească, căci asa zice si apostolul Pavel către Efeseni, si anume: „Fraţilor, îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului!”. Şi în acest chip, monahii îl primesc pe noul ostas în oastea cea duhovnicească, în obstea monahală, în frăţia cea pentru Hristos, îl primesc cu toate onorurile duhovnicesti, ca să arate cu adevă­rat Slava Celui pentru care urmează să se le­pede de lume.

Dar ce se întâmplă? Slujba mergea linistit înainte, eu îl priveam cu cea mai mare atenţie pe Preasfinţitul, ţinând cartea îndreptată că­tre dânsul, iar Preasfinţitul îsi îndreptă din- tr-o dată privirea către mine, ochii îi cres­cuseră mari de sub ochelari, piciorul drept i se pornise în faţă de parcă ar fi vrut să păsească, îsi ridică braţul drept întinzând mâna în direcţia mea, prinzând în acelasi timp si o parte din mantie, într-un cuvânt se pornise către mine de parcă văzuse o ară­tare si voia să mă ia si pe mine sub mantia arhierească ca să mă acopere.

Vă mărturisesc că atunci mi-au trecut o sumedenie de gânduri prin minte, ce oi fi gresit?, oare am încurcat paginile din carte, am uitat să fac ceva? Doamne iartă-mă, că pentru ale mele neputinţe cu siguranţă ceva am încurcat....

De gresit ca de gresit, de încurcat ca de încurcat, mai treacă meargă, primeste Domnul pocăinţa mea, dar si ceilalţi fraţi din biserică au amuţit si mă priveau cu niste ochi mari, ca pe ceva neobisnuit, ca pe ceva ce nu au mai văzut. Lacrimile de pe feţele multora parcă au dispărut, s-au oprit pe la jumătate de cale si cumva nu mai urmau cursul lor firesc. Eram singurul care nu înţelegea ce se întâmplă. E adevărat că mi se făcuse cam cald si simţeam sudorile cum curg pe sira spinării, dar îmi ziceam că or fi de vină emoţiile, că doar vremea era destul de răcoroasă ca să transpir asa de tare.

Am început să înţeleg mai multe atunci când Preasfinţitul cu propria mantie a înce­put să stingă flacăra care împânzise toate vesmintele care erau pe mine si care luase­ră foc de la un sfesnic mare din faţa usilor împărătesti. Am înţeles pe deplin situaţia atunci când mi-am dat seama că pe spate m-am trezit cu o gaură mare de la flacără, care a pătruns prin camilafcă, rasă si dula- mă si a ajuns până la tricou.

După slujbă, unul din părinţi mi-a măr­turisit că mă privea de la strană si vedea cum o lumină care venea din spate mi-a cuprins tot chipul, acel părinte spunea că i-a venit gândul: „Doamne, puternică e rugă­ciunea, arde ca un foc, mare minune.”. Am înţeles si eu atunci uimirea fraţilor care stă­teau în faţă si vedeau doar o lumină puter­nică, crezând că e de la rugăciune. Fiind seara târziu, si unica lumină din biserică fi­ind de la lumânări, a fost de efect acea fla­cără care mi-a ars hainele monahale cu care eram îmbrăcat.

Cu ajutorul Domnului, şi cu intervenţia de pompier a Preasfinţitului, am reuşit de am terminat şi slujba tunderii. A fost un mo­ment de har şi de bucurie, chiar şi cu haine­le arse pe mine. Fratele care devenise mo­nah avea o faţă strălucitoare, avea un chip luminos, avea un chip cuprins de har, trăise un nou botez, primise un nou nume, se îm­brăcase în haine îngereşti, era pe deplin lu­minat, era un om nou, chip şi asemănare a lui Hristos. La sfârşit, la închinare, am săru­tat cu toţii sfânta cruce şi evanghelia pe care o  ţinea în mână, întrebându-l cum îl chea­mă, iar după ce ne-a spus noul său nume, l-am încredinţat cu toţii: „Să te mântuieşti în Domnul, frate, rugându-te şi pentru noi”.

De atunci au trecut câţiva ani buni, însă gândindu-mă la acea zi îmi dau seama că sunt câteva lucruri care nu au ars: crucea călugă­riei pe care o aveam în faţă; cartea pe care o ţineam deschisă – cuvântul lui Dumnezeu,care era îndreptată spre răsărit; epitrahilul pe care îl purtam peste grumaz, care acoperă neputinţele şi prin care se dezleagă păcatele, acel jug al preoţiei; metaniile care sunt sabia duhului – rugăciunea necontenită, dar mai este ceva: aveam în faţă privirea către Preasfinţitul, către ierarh, care, precum la că­lugărie, m-a acoperit din nou cu mantia sa ar­hierească, pentru a stinge, cum zice Sfântul Apostol Pavel, săgeţile cele arzătoare ale viclea­nului prin pavăza credinţei.

Mai mult decât atât, în acea zi, noi toţi îl priveam în faţă pe Hristos, toţi care eram în Biserică îl priveam pe Mântuitorul Hristos, Care la rândul său ne privea pe noi, din icoa­na mare din iconostas. Toţi ne-am încăput în acea zi sub Braţele Părinteşti ale Mântuitorului, acolo a fost loc pentru fieca­re din noi, dar taina cea mare este că asta a făcut ca Domnul să Se încapă în fiecare din inimile noastre, ca să putem înţelege cu ade­vărat şi bucuria Sfintei Învieri care urma.

La scurt timp au venit şi Paştile, a venit Învierea Domnului, şi mare mângâiere am primit cu toţii. Domnul a gustat moartea pentru noi şi a biruit-o, a biruit-o pentru mine, un muritor de rând, ca eu să pot gus­ta din Viaţa cea nouă şi fără de sfârşit. Acesta este rostul învierii Tale, Hristoase, ca să pot învia şi eu aici, acum, în această clipă, la o nouă viaţă, şi mai apoi, în cer, să redevin de­plin fiu al Împărăţiei Tale celei făgăduite.

În acel an, la Înviere, m-am bucurat ne­spus de mult când am primit Lumina, căci mi-a amintit de lumina pe care am primit-o la tunderea mea de monah, mi-am amintit de lumina pe care a primit-o la tundere acel frate de care v-am povestit, mi-am amintit de mantia Preasfinţitului sub care m-am ni­merit cu flăcările în spate, mi-am amintit de acel har pe care l-am trăit cu toţii în acea zi binecuvântată.

În acea zi am luat Lumina ca să putem din nou aprinde flacăra credinţei în sufle­tele noastre, am luat Lumina Lui Hristos, care luminează tuturor şi pretutindeni şi nu se stinge niciodată. Am încercat să ne facem şi noi lumină vie, flacără arzătoare, inimă aprinsă, rugăciune de foc, ca să ţinem flacăra candelei sufletului aprinsă şi să prăznuim tot timpul vieţii noastre Sfânta Înviere.

Tu, Doamne, ai înviat cu adevărat, pen­tru toţi cei vii şi pentru toţi cei adormiţi pe care nimeni nu-i mai pomeneşte, şi pentru cei ce ne fac bine, şi pentru cei ce ne fac rău; şi pentru cei ce ne iubesc, şi pentru cei ce ne urăsc! Tu, Hristoase, ai înviat pentru toţi co­piii şi pentru toate mamele şi pentru toate familiile şi mai ales pentru toţi cei care sunt despărţiţi unii de alţii şi suferă. Ai înviat şi pentru cei care nu-şi mai vorbesc unii alto­ra, sau sunt însinguraţi. Ai înviat pentru cei care nu au curaj să iubească, şi pentru cei ce nu au curaj să creadă sau să mărturisească. Ai înviat şi pentru cei supăraţi şi întristaţi pe lumea aceasta. Ai înviat pentru cei nedreptăţiţi, pentru cei prigoniţi, pentru cei judecaţi, pentru cei înşelaţi şi amăgiţi. Ai în­viat şi pentru părinţii şi bunicii noştri care sunt bolnavi şi în neputinţă, rămaşi acasă însinguraţi şi necercetaţi de nimeni, nici chiar în Ziua Învierii! Ai înviat şi pentru cei care nu mai au pe nimeni pe acest pământ, şi pen­tru cei ce Te cunosc şi pentru cei ce nu Te cunosc! Şi pentru cei ce Te iubesc şi pentru cei care nu cunosc a Ta bunătate şi milosti­virea, iar a iubi nu ştiu.

Pentru aceştia toţi, şi pentru toţi cei pe care îi port mereu în inimă, cred cu adevă­rat în a Ta Înviere, Doamne, ca şi aceştia, împreună cu mine, un simplu monah, să Te slăvească, să Te cunoască şi să Te laude pe Tine, Hristoase, Dumnezeul nostru şi să strige cu toţii într-un glas:

HRISTOS A ÎNVIAT !

Arhimandrit Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma