Cine nu-și dorește să trăiască o poveste de dragoste frumoasă, profundă și care să nu se termine niciodată? Această este o dorință legitimă, pusă în noi de Însuși Dumnezeu. Dar cine dintre noi poate spune că știe ce înseamnă și ce este ea cu adevărat? Cerem dar, de fapt, nu știm ce cerem: „Nu știți ce cereți!”¹ ne spune Mântuitorul. Cu alte cuvinte, nu știți ce înseamnă ceea ce cereți. Lucru valabil încă de la Adam. Nici el nu a știu ce anume înseamnă să fii un dumnezeu care cunoaște binele și răul, dar și-a imaginat cam cum ar fi acest lucru la sugestia vrăjmașului. La fel și noi, căutăm dragostea poate, ne-o dorim, ne-o imaginăm cam cum ar trebui să fie și de cele mai multe ori suntem dezamăgiți pentru că realitatea nu a corespuns cu imaginea pe care ne-am construit-o singuri. Am fost păcăliți ca și oarecând Adam și continuăm să repetăm mereu aceeași greșeală.

Sfinții însă nu s-au lăsat păcăliți. Nu s-au lăsat înșelați de imaginație, ci prin curățirea simțurilor, L-au cunoscut pe Hristos și dragostea Lui. Aș asemăna viețile lor cu cele mai frumoase povești de dragoste. Au fost oameni simpli, cu slăbiciuni și păcate ca și noi, dar incredibili prin ceea ce au trăit și au biruit cu harul lui Dumnezeu (necazuri, strâmtorări, prigoniri, mucenicii). Fiecare icoană are povestea ei unică de dragoste, dragoste care s-a dovedit a fi mai tare decât moartea. Cum au reușit?

Prin post, prin rugăciuni, prin slujbele bisericii și prin fapte bune. Acestea au fost mijloacele prin care și-au împlinit setea lor de iubire, dobândit-o astfel în mod deplin. Vorbind despre post, Părintele Ghelasie spunea că acesta „nu constituie o opreliște, o îngrădire așa cum poate greșit se consideră, ci este o umplere de sine ce nu mai absoarbe pe nimeni și nu este absorbit de nimeni”², adică el te ajută atât în a nu consuma și în a nu te lasa consumat dând astfel ocazie harului lui Dumnezeu în a te umple mai deplin (prin rugăciune, slujbe și împărtășanie). Căderea a înseamnat o golire de Iubire, fapt pentru care am rămas cu această necesitate de umplere din nou de Iubire. Postul tocmai asta face, ne dă posiblititea de a ne umple din nou de ceea ce am fost goliți odinioară prin cădere, adică de iubirea lui Dumnezeu. De aceea Îl și mâncăm în mod practic pe Dumnezeu prin Sfânta Euharistie. Și atunci mă întreb, de ce oare noi ezităm sau chiar fugim de ceea ce ne aproprie cu adevărat de ceea ce ne dorim cel mai mult: dragostea? Cum am putea să credem că știm să iubim, că putem să menținem o dragoste neschimbată, nealterată, mereu aceeași prin propriile puteri, fără o curațire în prealabil a propriei noastre ființe și fără o contectare la sursa principală de iubire care este Dumnezeu? Părintele Stăniloae spunea că „demonii sunt poate dovada cea mai concretă a neputinței de a-și satisface setea de viață în afara lui Dumnezeu, prin ei înșiși, prin propriile puteri”³.

Dumnezeu nu ne vinde telenovele (azi te iubesc, mâine te urăsc și poimâine mai vedem), ci ne invită pe fiecare în parte să trăim o poveste de dragoste, profundă și care nu are sfârșit. Dacă legătura dintre om și Dumnezeu n-ar fi fost una de dragoste, atunci nici postul și nici toate celalalte rânduieli ale Bisericii nu și-ar fi avut rostul. De aceea se și vorbește în evanghelie de Tatăl care se grăbește să facă nuntă Fiului Său⁴. Nunta tocmai aceasta presupune: o legătură de dragoste între Mire și mireasa Sa. „Veniţi – căci, iată, toate sunt gata!”⁵. Putem alege și să nu răspundem invitației. Dar de ni se va întâmpla cumva să rămânem în afara camerei de nuntă, rămânem nu pentru că gazda ne-a exclus, ci propria noastră alegere.

„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa, luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește!"⁶