Mă pregătesc să începem rugăciunea. Aștept în tăcere ca Dumnezeu să îmi trimită puterea de a‑mi recăpăta răsuflarea, care mi s‑a tăiat la vederea chipului îngândurat al îngerului. „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu‑le.” Ce rugăciuni să mai spun? Psalmii mă întăresc, psalmi presărați cu tăcerea născută din neputința de a mângâia inima unei mame care trebuie să se despartă, prea devreme, de copilul ei. 

„I‑am promis că merg cu ea până în pânzele albele”, zice mama, privind cearșafurile albe.

Acolo, pe acele pânze albe, stau amândouă întinse. Acolo este locul în care drumurile lor se despart pentru o vreme. 

„Doamne, de ce?”, îmi transpiră întrebarea pe frunte. 

Îmi aduc instantaneu aminte de vorba unui părinte: „Nu știm întotdeauna de ce există atâta suferință. Dar știm că Dumnezeu este acolo, de partea celui suferind. O știm de la cei pe care i‑am însoțit în suferință.”. Da, așa este. Mai este cineva cu noi. Nu poate fi decât cineva mai puternic decât moartea. Nu poate fi decât Dumnezeu. Numai prezența lui Dumnezeu îi poate da unei mame puterea de a trece prin aceste clipe sfâșietoare. Numai El îi poate dărui curajul de a privi în veșnicie. Iar ea trăiește această mângâiere, singura, de altfel.  

Dincolo de pereții camerei, curate ca sufletul îngerului pregătit să plece, o lume întreagă se luptă cu moartea prin care o amenință un virus nevăzut. Aici, în salon, lucrurile sunt certe. Moartea e sigură, nimeni nu se mai luptă cu ea, pentru că a biruit‑o credința mamei în viața veșnică. Chiar ea îi șoptește fetiței la ureche că se vor întâlni din nou. 

Această mamă nu a citit cărți de teologie, dar trăiește cea mai înaltă teologie, credința neclătinată în viața veșnică și taina lăsării depline în voia lui Dumnezeu, cei mai siguri pași spre înviere. Câți dintre noi, cei ce ne lăudăm cu știința și cu preștiința noastră, trăim această taină? Câte din cărțile pe care le‑am studiat fără a fi în comuniune cu Dumnezeu, şi cărora ne închinăm uneori mai mult decât lui Dumnezeu, ne vor da putere în astfel de momente și ne vor ține în suflet căldura credinței? 

„Apărătorii fără fapte ai credinței nu au nicio șansă să supraviețuiască în acest salon”, mă gândesc, strivit de neputință în fața acestei revărsări de sfințenie, care izvorăște pe chipul acestor două ființe legate printr‑o iubire ce morții nu îi dau nicio șansă. Nu, moartea nu poate birui această dragoste. Niciodată. Dimpotrivă, o face mai puternică, mai evidentă, chiar în acest salon în care sunt așteptați îngerii Împărăției Cerurilor.

Neputința pe care o simt îmi deschide ochii sufletului. Îngerul acesta, care zace tăcut, mă luminează cu harul suferinței lui. Înțeleg că a venit și pentru mine pe pământ. I‑am primit mesajul, transmis atât de tainic de ochișorii lui îngândurați, care refuză să mai vadă o lume decimată de atâta răutate.

Patul pe care doarme acum îngerul devine, cu fiecare minut, şi tot mai limpede, loc de înviere întru Împărăția lui Dumnezeu. Îngân câteva cuvinte de încurajare și mă retrag cu sfială, lăsând cele două ființe îmbrățișate, mulţumindu‑şi una alteia pentru tot. Iar eu pornesc din nou în lumea bântuită de coronavirus, de frică, de ură, de invidie și de alte patimi, ca să mărturisesc că doar iubirea jertfelnică biruiește moartea. Nu, nu o iubire care răsfață, ci o iubire slujitoare, născută din credința în viața veșnică promisă de Hristos, o iubire care‑l pregătește pe celălalt pentru rai.