Cuprins de obsesia autodepășirii și a unui permanent sentiment de concurență, Iuliu nu își găsea niciodată liniștea. Îşi proiecta perfecționismul asupra întregii lumi. Niciun om din jurul lui nu era la înălțimea așteptărilor sale. Toți erau pentru el niște ratați, niște incompetenți, niște lăudăroși. Despre sine gândea foarte bine. Făcea foarte multe lucruri pentru a fi văzut de oameni, pentru a fi aplaudat și venerat ca un mare inițiat în tainele cunoașterii. Aerul de superioritate şi-l susținea, ce-i drept, printr-o muncă asiduă, cu gesturi impresionante de generiozitate, totul însă numai de dragul de a fi deasupra tuturor.

Anii au trecut și Iuliu și-a umplut CV-ul cu o mulțime de realizări, care mai de care mai spectaculoase. A reușit înființarea unor firme de renume, a schimbat mentalități, a introdus noi trenduri în domeniul artistic, a descoperit metode inovative de cercetare, devenind cunoscut în lumea întreagă.

Pe măsură ce CV-ul lui devenea tot mai grandios, viața îi era din ce în ce mai secătuită de liniște și bucurie. Își pierduse familia și prietenii. Nu mai avea încredere în nimeni. Relațiile cu ceilalți stăteau sub semnul unui rol străin de sufletul său, rol pe care-l stăpânea perfect. Se refugiase complet într-un turn de fildeș în care atinsese culmile iubirii de sine.

A venit și clipa încheierii CV-ului său cu o dată tristă, înscrisă pe o piatră funerară, 01.01.01. În testamentul pe care l-a lăsat, după o sinceră revizuire a vieții lui, a stipulat ca pe crucea de marmoră, neagră precum durerea din sufletul lui, să se scrie cu litere adânc săpate: „Mândrie, tu mi-ai ruinat viața!”