Părinții își doreau mult un prunc, bucuria căsătoriei își aștepta roadele, însă, cu toate că au înălțat multe rugăciuni către Domnul și Preacurata Sa Maică, Maria nu rămânea însărcinată. În fiecare seară soții își plecau genunchii la rugăciune, și de multe ori udau cu lacrimi podeaua, doar le va trimite Domnul un prunc. La început își doreau mai mulți, „câți o da Domnul, pe toți cu drag îi vom primi”, spunea Maria; dar anii treceau și parcă rugăciunea nu era primită. O tăcere punea la încercare credința celor doi. Au mers pe la multe mănăstiri, au mers și în pelerinaje la sfinți, peste tot au pus din inimă rugăciune ca Domnul să le împlinească cererea. Mulți duhovnici i-au îndemnat să se lase în voia Domnului, să nu silească lucrurile, ci să fie răbdători și pe toate să le primească cu dragoste și mulțumire.

Dar timpul trecea... Şi mult s-a smerit inima Mariei. Seară de seară au început să zică: „Doamne, trimite-ne o fetiță, chiar dacă nu vom mai avea alți copii, doar sănătoasă să fie...”

Apoi, după un timp: „Doamne, chiar și dacă nu e fetiță, băiat să fie, dar să fie sănătos... Te rugăm Doamne, nu ne lăsa...”

Așa au mai trecut nişte ani. Greu încercată a fost credința Mariei, dar și a lui Matei, până când au început să zică: „Doamne, fie voia Ta în toate; ce crezi că ne este spre mântuire, aia să ne trimiți... Iar de crezi că nu trebuie să avem un prunc, vom duce și această cruce.”

La scurt timp Maria a rămas însărcinată. Bucuria le-a fost nemăsurată! Faptul că Domnul le-a ascultat rugăciunile le-a schimbat viața. S-au apropiat de Biserică, erau nelipsiți de la slujbe. Bucuria însă nu a durat mult... Sarcina a început să aibă complicații, iar Maria a luat calea spitalelor și a vizitelor medicale, care nu se mai terminau.

Păreri peste păreri ale multor medici au pus un văl peste credința Mariei. Tristețea s-a așezat în inima ei și cu greu ducea orice zi care mai anunța o vizită la spital. Chiar dacă mulți au insistat ca sarcina să fie întreruptă, Matei a știut să o convingă să o ducă până la capăt.

Ultimele trei luni Maria le-a petrecut la pat. Dar ziua mult așteptată a venit! Domnul a adus pe lume un prunc. Lazăr s-a născut cu multe greutăți, iar când l-au văzut prima dată bucuria le-a fost atât de mare, încât toată negura ispitelor și a suferințelor s-a risipit.

Mult i-a întărit în credință micu-țul Lazăr pe părinți. Pentru dânsul mergeau la biserică și îl împărtășeau în fiecare duminică. Era o adevărată binecuvântare. I-au dat pruncului tot ce aveau mai bun, comori pentru comoara familiei. Iar Lazăr creștea, dar nu vorbea... Și aceasta a fost o cruce greu de dus. Părinții vorbeau, Lazăr tăcea. Au încercat pe la toți medicii. Pruncul nu avea nimic, dar nu vorbea.

Anii treceau, Matei s-a apropiat și mai mult de biserică. La recomandarea duhovnicului, seara citea din Scriptură, iar Maria și micuțul Lazăr ascultau, cuminți.

Într-o seară, Matei a deschis Noul Testament și a citit cuvintele Mântuitorului: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa...” Auzind acestea, Lazăr s-a ridicat și a alergat la ușă să deschidă.

Tatăl i-a zis, însă: „Dragul tatei, Lazăr, puiule! Ce vrei să faci? Unde alergi?”

Lazăr nu s-a oprit. A pus mâna pe clanță și deschizând ușa a strigat cu convingere: „Domnul bate la ușă!”

Maria s-a cutremurat și a scăpat farfuria din mâni. Matei a îngenuncheat, făcându-și cruce... Ambii plângeau... Lacrimi de bucurie, stele răsărite din îndelungată suferință.

Lazăr nu a înțeles de ce părinții plâng, și cu mare bucurie a strigat a doua oară: „Domnul bate la ușă!”

Într-adevăr, de mulți ani bătea Domnul la ușa inimii Mariei și a lui Matei, dar a reușit să le deschidă cu adevărat doar prin micuțul Lazăr. Câți ani de rugăciune, câți ani de căutare! Dar iată, Domnul era cu ei! Stătea la ușa inimii lor și bătea, însă doar Lazăr a aflat cheia și a deschis. Mulți ani a avut răbdare Domnul până a găsit cheia.

† Atanasie de Bogdania,
Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei