Oricât ar părea de surprinzător astăzi, iconostasul a apărut dintr-o pricină cu totul contrară: nu pentru a separa ci pentru a apropia și uni.

De altfel icoanele sunt întotdeauna mărturii ale unirii între dumnezeiesc și omenesc. Fiecare chip al iconostasului este presimțirea eternității care străbate prin voalurile cărnii. Peretele dintre altar și naos a apărut tocmai din trăirea realității că prin Euharistie locașul liturgic e transformat într-un spațiu de întâlnire între ceresc și pământesc; iconostasul este așadar prezentarea întrupată a Bisericii ca unitate a lumii văzute și nevăzute.

Prin fiecare Liturghie biserica devine centru liturgic al creației, corabie eshatologică ce are ca reper și destinație Împărăția lui Dumnezeu. Despărțirea altarului de naos prin iconostas nereamintește că viața noastră actuală este o permanentă tensiune între prezentul lumii în care trăim și viața veșnică.

Peretele iconostasului este și expresia faptului că deși simțim iubirea lui Hristos, știm că Taina care ne susține e necuprinsă de cugetul omenesc. Ușile împărătești, prin deschiderea lor, sugerează că Hristos Cel înălțat mai presus de ceruri ni se comunică nouă, celor viețuind încă pe pământ. Mai mult decât atât, ușile împărătești trimit la Hristos – Ușa (Ioan X, 9) care ne deschide calea către Altarul veșnic al Împărăției. De fapt, Hristos e Ușa și Calea și Împărăția.

Dacă privim aceste realități cu ochi duhovnicești vom înțelege că iconostasul nu e atât un perete despărțitor, cât mai degrabă unul transparent; este simbol al Împărăției lui Dumnezeu care este deja și care vine; invitație la o împreună-călătorie a celor de pe pământ spre cer; expresie a unirii celor văzute cu cele nevăzute. Iconostasul descoperă tainic Viața pe care o pregustăm de pe-acum în Euharistie, Viață din care ne vom împărtăși mai cu adevărat în Ziua cea neînserată a Împărăției.

Daniel Chira