Adaugat la: 6 Octombrie 2018 Ora: 15:14

Moș Toader și piciorul de lemn

„Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi‑ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi‑ați dat să beau; străin am fost și M‑ați primit; Gol am fost și M‑ați îmbrăcat; bolnav am fost și M‑ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.” (Mt. 25, 34 ‑ 36)
 

Când suntem mici, de multe ori suntem impresionați de persoanele mai în vârstă care ne înconjoară. În fiecare din cei mari vedem lucruri minunate, modele, persoane cu care am dori să ne asemănăm, să fim ca ei, să‑i urmăm, și cred că această rânduială e de la Domnul. Altfel cum am putea crește?

La rândul meu am rămas mereu impresionat de moș Toader, tovarăș de pescuit al bunicului meu. Trebuie să vă mărturisesc, bunicul meu a fost un mare pescar, unul cu adevărat pasionat, și de mic copil am prins această pasiune, mi se părea ceva extraordinar să merg la pescuit cu bunicul. Ne sculam la 4 dimineața, mergeam o oră cu mașina până la locul stabilit și acolo, înainte să răsară soarele, pregăteam toate cele rânduite pentru a prinde pește.

De multe ori pescuiam și cu plasa, iar ca să aruncăm plasa cât mai departe era nevoie să mergem cât mai în larg cu o barcă gonflabilă. Aici intervenea talentul lui moș Toader. Era un adevărat specialist. Moș Toader nu avea un picior, îl pierduse în tinerețe. Se zvonea că l‑ar fi pierdut pe front, în război, în prima linie. Însă era foarte dibaci în ale pescuitului. Țineam mult la el, căci de fiecare dată când pregătea barca gonflabilă pentru pescuit mă întreba dacă nu vreau să merg cu el în barcă, să aruncăm cât mai departe plasa. Pentru mine era momentul cel mai emoționant și cel mai captivant. Moș Toader nu avea un picior și era destul de slab. Eu eram copil. Ca greutate deci, ne potriveam perfect pentru mica barcă gonflabilă...

La sfârșit, număram peștii pe care i‑am prins și, desigur, îi împărțeam: unul pentru bunicul meu și pentru mine, unul pentru moș Toader, și altul pentru nea Boris Moiseivici, care ne aducea cu mașina până la iaz. Pe acele timpuri puțini aveau mașină. Nea Boris Moiseivici, un om cu totul minunat, despre care voi încerca să scriu cu altă ocazie, ne lua cu mașina dânsului. Aceasta era echipa de pescuit a bunicului meu: ei, cei trei mușchetari, și cu mine, unicul nepot autorizat din lista lor de nepoți.

Multe aventuri am trăit la pescuit, adevărate isprăvi, dintre cele mai diferite... Odată am prins atâția pești, încât nu mai încăpeau în portbagajul mașinii. Altădată însă nu am prins nimic și, de rușine, am mers la piață să luăm pește, ca nu cumva bunica mea și soțiile celor doi să creadă că nu am fost la pescuit. Oricum, am fost foarte mândru de bunicul meu că a cumpărat pește proaspăt de la piață. Mai ales că mi s‑a spus că acesta este un secret pe care nu trebuie să‑l spun la nimeni. Și secretul a rămas nedezvăluit până astăzi... Bunica desigur, s‑a prins de vicleșug, însă cu un zâmbet discret ne‑a lăudat pentru cât de mult, și, mai ales, bun pește am prins. Era o gospodină de excepție și ne aștepta mereu cu borș și mămăliguță caldă. Când apăream cu peștii la poartă, se apuca de curățat, apoi îi punea la prăjit.

Mult timp mi‑a luat să înțeleg că bunicile, și mai ales mamele, văd și observă mult..., mult mai multe lucruri decât ne putem închipui noi, fiii sau nepoții. Și asta e o lecție de viață. Iar toate aceste lecții își au frumusețea lor.

Dar să revenim la moș Toader. Ca să poată merge mai bine și‑a pus o proteză de lemn, adică un picior de lemn. Copii fiind, şi venind în vacanță la bunici, l‑am îndrăgit pe Moș Toader. Și chiar așa l‑am și numit: Moș Toader cu piciorul de lemn. Printre noi se zvonea că moș Toader era un adevărat erou. Luptase în război, apărându‑și patria chiar în prima linie, pierzând un picior. Eram uimiți! Să lupți în război era un lucru cu adevărat vitejesc. Iar Moș Toader ne mai și povestea diferite isprăvi din război. Era cu adevărat eroul nostru! Iar mie nimeni nu putea să‑mi spună altceva. Un erou e un erou!

Anii au trecut însă. Eu am crescut, iar Moș Toader a trecut la Domnul. Era deja bătrân, zilele s‑au scurs destul de repede, dar amintirile au rămas. Și amintirile sunt foarte frumoase! Și de la an la an, devin parcă și mai frumoase. Trebuie să recunoaștem! Orice amintire devine mai frumoasă cu timpul.

Odată, de la persoane apropiate, am aflat că Moș Toader nu a fost niciodată în război. Așa le povestea el copiilor. Îi era rușine că nu avea un picior și nu voia si‑i tulbure pe copii. Piciorul și‑l pierduse în urma unei cangrene. Din tinerețe Moș Toader avea o căruță, cu care lucra cele de trebuință. După război, când a venit foametea, moș Toader ducea multe butoaie cu alimente la orfelinate și hrănea copiii. Cum nimeni nu‑l ajuta cu descărcatul butoaielor, se ostenea de unul singur, sprijinindu‑le de genunchi. Până când s‑a îmbolnăvit... Încărca, căra și descărca zi de zi, ca să ajute pe cei necăjiți, ca să câștige o bucată de pâine pentru copiii de la orfelinat. Asta făcea Moș Toader... Până când nu a mai putut. A stat la pat o vreme. L‑au purtat prin diferite spitale, dar până la urmă și‑a pierdut un picior. Când l‑au văzut fără picior, cu cârje la subțiori, copiii de la orfelinat s‑au întristat. Îl iubeau foarte mult! Era îngerul lor păzitor, cel care le‑a salvat viața în foametea cea mare. Dar și durerea lui era îndoit de mare, căci Moș Toader nu‑i putea vedea triști pe copii. Însuflat de Domnul, le‑a spus că în timpul cât a lipsit, l‑au luat l‑a război și acolo și‑a pierdut piciorul. De atunci înainte, cei din sat, și mai ales copiii, l‑au privit cu alți ochi. Până în ziua când a trecut la Domnul. 

Poveștile cu eroii din război, însă, au dat copiilor avânt, să crească și să supra-viețuiască. Moș Toader a devenit eroul de care aveau ei nevoie atunci. Un viteaz cu inimă bună, blândă, blajină. O inimă care l‑a urmat mereu pe Hristos.

Moș Toader nu știa prea mult de biserică. În acele vremuri tulburi, bisericile fuseseră închise sau distruse. Preoții întemnițați, uciși sau deportați. Moș Toader însă a simțit că trebuie să facă ceva. Că trebuia să‑și asume grija celor orfani. A celor ce și‑au pierdut părinții în război. Un război în care el nu a luptat, fiind prea slab și prea bolnav.

Pentru mine Moș Toader e mai mult decât un erou. Tristețea că a trecut la cele veșnice s‑a preschimbat în bucurie când am aflat adevărata lui poveste! A unui om ce nu a luptat cu arma în mână pentru a schimba soarta unui război, ci a unui om care s‑a adus pe sine jertfă pentru a schimba soarta celor rămași după un război. Moș Toader a ținut porunca Evangheliei și astfel s‑a asemănat lui Hristos. Și chiar dacă a lăsat această lume fără un picior, a câștigat Raiul cel veșnic, unde se bucură alături de sfinții lui Dumnezeu.

Doamne ajută‑ne și pe noi să‑i hrănim pe cei din jur! Mai ales pe cei lipsiți de hrana sufletească, de care au atâta nevoie în ziua de azi!

† Atanasie de Bogdania, Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

 
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni