Despre milostenia „selectivă”

Tu faci milostenie însă cu discernământ. Uite, vecinul de la doi, care are patru copii: îi mai dai din când în când un blid de mâncare după sărbători, îi mai dai vreo două hăinuțe de la copilul tău. Asta milostenie. Măcar știi că‑i primită. Åži, dacă stai să te gândești, ai nevoie și tu să te ajute să urci dulapul ăla nou în casă sau să îți mai schimbe vreo siguranță când cade curentul. Dac‑ai avea și tu salariul mai mare, dacă ți‑ar da și statul ceva... vreun ajutor, altfel ar fi. Da᾿le dă la ăia, la prăpădiții ăia care oricum nu mai scapă din mizerie?! Nu le schimbi tu viața cu două sute de lei. Tot așa rămân.

Poate că mulți dintre noi am gândit astfel de lucruri. Însă ne e destul de greu să fim autocritici. Poate pare neadecvat să vorbești în acest fel despre unii credincioși. Însă, dacă tot mecanismul media funcționează pe aceiași frecvență, adică râzi de o greșeală (sau, mai nou, de o virtute!), iar omul se va rușina și va încerce s‑o înlăture pentru a nu se mai face de râs, de ce nu s‑ar putea și în cazul unor aspecte ale vieții de creștin, deformate de ipocrizia slăbiciunilor noastre?

 Åžtim că lucrurile nu sunt în regulă. Că n‑ar trebui să existe săraci într‑o lume atât de bogată, că n‑ar trebui să sufere nimeni într‑o țară de creștini, într‑o lume în care Hristos S‑a răstignit pe Cruce și a luat asupra Lui păcatele noastre, deschizându‑ne poarta Raiului. Åžtim că există și oameni care profită de bunătatea celorlalți, și oameni răi, și pătimași, și escroci. Åži încercăm să fim buni într‑o lume care devine, pe zi ce trece, tot mai ne‑bună.

Nici noi n‑o ducem grozav, potrivit aspirațiilor noastre. Viața noastră nu seamănă cu cea din filme și, oricât am fi muncit, nu putem depăși o limită. Câteodată e împovărător să ni se tot ceară: ba pentru biserică, ba pentru copiii săraci, ba pentru cine știe ce victime ale calamităților. Străzile sunt pline cu oameni nevoiași, cu, de multe ori, aceleași persoane pe care le bănuiești că și‑au făcut o profesie din a cere. Åžtii că e bine să ajuți, să faci milostenie, dar nu te împaci cu ideea de a‑i da cui nu trebuie. Un argument de genul celui din Didahii, „să asude milostenia în mâna ta...”, te ajută însă a face pasul spre compromis. Te speli pe mâini, deși îți dai seama că nu aceasta e soluția. 

„Când întâlnești un om sărac nu‑l certa, nu‑l umili dându‑i banul cel mai mic, ci mai degrabă spune‑i o vorbă frumoasă, caldă”. Așa ne învăta părintele Arsenie Papacioc. Asta‑i place lui Dumnezeu. Judecând o situație la prima vedere, putem să greșim. Iar noi facem milostenii destul de mici, dacă ar fi să comparăm cu strămoșii noștri, care‑și dădeau pâinea de la gură, iar nu viitorul televizor cu plasmă sau bacșișul pentru masa din concediu. Noi întindem câțiva bani unui om care se umilește într‑atât, încât vine spre noi să ne ceară ajutorul. Oricât de sănătos și tânăr ar fi, cred totuși că nu avem dreptul de a judeca lucrurile superficial. Hristos nu ne‑a îndemnat la milostenie selectivă. Ne‑a interzis judecata aproapelui. 

Se cere, desigur, și o dreaptă socoteală, pentru a nu dăuna aproapelui care‑și poate, prin milostenia noastră, hrăni o patimă, dar chiar nu există în sufletele noastre nici un gând viclean, nici o urmă de ipocrizie? Banii pe care, în mod normal, ar trebui să‑i dăm, îi punem în alt buzunar și‑i oferim altuia, sau rămân, de fapt, în portofelul nostru până la următorul magazin?

„Hristos e boier (fără conotația peiorativă a termenului), e generos”, ne spune părintele Nicolae Steinhardt. Hristos iartă și dăruiește cu generozitate fără a ține seama de circumstanțe, de fața omului. Diavolul, pe de altă parte, spune același părinte, este cel care vede greșeli, le contabilizează, le judecă permanent. Cum putem fi creștini dacă noi ne permitem a selecta pe cei care, toți, sunt chip al lui Hristos?

Pr. Sebastian Schipor