Înainte de cădere, oamenii se vedeau unul pe altul altfel de­cât aÅŸa cum o facem în condiÅ£iile lumii de acum. Adam o vedea pe Eva ca pe o parte integrantă a lui, deÅŸi Eva era o altă persoa­nă. Ce zicea Adam? „Os din osul meu ÅŸi carne din carnea mea”. Eva era o persoană di­ferită, dar Adam o vedea ca pe el însuÅŸi. Erau adică, laolaltă lăuntric. Fiind lăuntric împreună, nici nu mai aveau nevoie de altceva... Trăiau unul într-altul, fără însă a se confunda. Doar după cădere au apărut scin­darea ÅŸi boala întinării vederii omului. Aici fac o pa­ranteză pentru a mă apropia de „spaÅ£iul” rugăciunii, deoarece voi aborda cântarea ÅŸi celelalte arte bisericeÅŸti, mai mult ca pe niÅŸte rugăciuni, decât ca pe niÅŸte sti­luri artistice rupte de viaÅ£a duhovnicească. Se spune că în Rai, Adam nu se ruga. Păi, se înÅ£elege aproape de la sine că nu avea nevoie să se roage la Dumnezeu în felul în care o face omul astăzi, pentru că Îl vedea, comunica cu El direct, faÅ£ă către FaÅ£ă. Căzând însă în păcatul neascultării, omului i se tulbură vederea tru­pească ÅŸi duhovnicească într-atât încât ajunge chiar să se ÅŸi ascundă de Ziditorul lui. Dumnezeu începe să-l caute ÅŸi să-l cheme, dar omul nu mai doreÅŸte nici să-L vadă, nici să I se înfăÅ£iÅŸeze. Iată deci că omul, sfă­tuit de ÅŸarpe, a fost cel care a rupt legătura aceea di­rectă, paradisiacă. „Deconectându-se” de Cel ce l-a zidit, omul a căzut într-o stare jalnică, în care-i era cu neputinÅ£ă să mai rămână în locul ÅŸi rânduiala în care fusese aÅŸezat iniÅ£ial. PărinÅ£ii mai vechi sau mai noi ai Bisericii au văzut ruptura aceasta ca pe un cataclism de dimensiuni cosmice. Se întoarce însă roata ÅŸi che­marea aceea a lui Dumnezeu din Grădina Edenului: „Unde eÅŸti, Adame?” se transformă, după alungarea din Rai, în strigătul sfâÅŸietor ÅŸi deznădăjduit al lui Adam: „Unde eÅŸti, Doamne?” Adam, cel căzut ÅŸi alun­gat, ajunge să sufere de o astfel de miopie duhovni­cească, de o astfel de întunecare, încât nu-ÅŸi mai poa­te zări Ziditorul ÅŸi Dumnezeul. După cădere omul se ÅŸi individualizează. Oamenii nu mai trăiesc unul în- tr-altul, după chipul primei Biserici, care a fost chiar Sfânta Treime. În condiÅ£iile lumii de aici, cei mai mul­Å£i dintre noi trăim ÅŸi astăzi pe cont propriu, egoist, utilitarist. Cu alte cuvinte, trăim rupÅ£i nu doar de Dumnezeu, ci ÅŸi rupÅ£i unii de alÅ£ii. În loc să ne uităm la Ziditor aÅŸa cum firesc ar fi, ne uităm doar la zidire „precum boul la ieslea lui”. Adică, în loc să ne folosim de zidire pentru a ne ridica la Ziditor, ne le­găm cu desăvârÅŸire de ea ÅŸi sfârÅŸim prin a-i deveni robi. Nu-L mai vedem, nu-L mai au­zim, nu-L mai simÅ£im ÅŸi nu-L mai cunoaÅŸtem pe Cel ce ne-a făcut, cu toate că până chiar ÅŸi „boul îÅŸi cunoaÅŸte stăpânul ÅŸi asinul ies­lea Domnului său”. Dacă timpul ne permi­te, vom cerceta cum s-a „întrupat vizual” acest cuvânt al Prorocului Isaia (Isaia 1; 3) în icoana NaÅŸterii Domnului.

Åži, pentru că tot am folosit expresia aceasta mai puÅ£in muzicală de „cuvânt în­trupat vizual în icoană”, vă mărturisesc că nu voi rupe cântarea bisericească de cele­lalte arte liturgice, cu toate că ÅŸtiu că mulÅ£i aÅŸteaptă să le limpezesc, mai degrabă, ne­dumeririle legate de intonaÅ£ia ÅŸi de scările „bizantine”. În primul rând, problemele le­gate de intonaÅ£ie nu se pot lămuri într-o cu­vântare, pentru că nu Å£in doar de o succin­tă expunere teoretică, ci Å£in de exerciÅ£iu intens ÅŸi susÅ£inut, sub supravegherea dască­lului. În al doilea rând, „Muzica bizantină” – mai precis, cântarea bisericească tradiÅ£ională a Bisericii Ortodoxe – nu poate fi redusă doar la scările muzicale, fie ele cât de netem­perate ar fi, ÅŸi nici la intonaÅ£ie. Asta pentru că nu e doar o ÅŸtiinÅ£ă muzicală specifică, aÅŸa cum o vede ÅŸi o cataloghează muzicologia. Spunând acestea, nu înseamnă că susÅ£in că tot ceea ce Å£ine de aspectul teoretic al cân­tării bisericeÅŸti – precum scările, intonaÅ£ia, ritmul, emisia vocală, la care mai putem adă­uga dicÅ£ia ÅŸi declamaÅ£ia – ar fi lipsit de importanÅ£ă. Nicidecum. Spun doar că teo­ria ÅŸi tehnica trebuiesc depăÅŸite. DepăÅŸite, însă în ce fel? Nu prin eliminare, nici prin neglijare, ci prin asimilare, adică printr-o însuÅŸire temeinică, până când acestea devin, dacă e cu putinÅ£ă, un reflex sau, aÅŸa cum spun muzicienii, o „a doua natură”. Atunci, de ce insist că e nevoie să depăÅŸim nivelul tehnico-teoretic, ba chiar ÅŸi nivelul artistic? Din cauză că adevărata cântare bisericeas­că e mai mult decât „muzichie”. Mai presus de toate este teologie – teologia cântată a Bisericii – adică rugăciune, mărturisire de credinÅ£ă ÅŸi jertfă cuvântător-cântătoare adu­să lui Dumnezeu. Doar omul poate aduce astfel de jertfe nesângeroase, pentru că ele Å£in de planul cel dintru început al lui Dumnezeu pentru om, despre care am po­menit. Pentru a înÅ£elege acest adevăr, reiau ideea abordată mai devreme ÅŸi o dezvolt nu doar dintr-o perspectivă teologică, ci ÅŸi din- tr-una, să-i spunem, poetico-muzicală. Dumnezeu voia ca omul să trăiască atât cu Ziditorul său, cât ÅŸi cu restul zidirii într-o relaÅ£ie de „deschidere”, de jertfire recipro­că. Jertfirea nu implica neapărat ideea de ucidere, ci presupunea o dăruire reciprocă totală, un mod de viaÅ£ă care după cădere a încetat să mai fie înÅ£eles pe deplin. Conform aceluiaÅŸi gând dumnezeiesc, cântarea era ÅŸi rămâne una dintre cele mai potrivite jert­fe, ofrande vii, cuvântătoare pe care omul le poate aduce ca dar din dar, „ale Tale din­tru ale Tale”. De ce tocmai cântarea? Iată câteva raÅ£iuni. Omul este singura fiinÅ£ă pă­mântească înzestrată de Ziditor cu puterea de a articula cuvinte ÅŸi fraze care poartă în ele un înÅ£eles, o încărcătură afectivă ÅŸi o anumită putere făptuitoare. Pe deasupra, Dumnezeu a mai dăruit omului ÅŸi meÅŸte­ÅŸugul de-a „turna” cuvintele în forme poe­tice, forme ce Å£in seama nu doar de sensul noÅ£ional al unui text, ci ÅŸi de ritmul, metrul sau topica specifică stilurilor poetice. Åži da­rul Domnului făcut omului nu s-a oprit aici. El e ÅŸi mai mare, pentru că doar omul poa­te împleti cuvântul poetic cu sunete de înăl­Å£imi, durate, intensităÅ£i ÅŸi timbruri deter­minate. Cu alte cuvinte, doar omul are darul de a cânta. Sigur, în limba română spunem că ÅŸi păsările „cântă”. Am putea spune că ele au „cântarea” înscrisă în chiar codul lor genetic. Cu toate acestea, doar omul poate să cânte cuvântător. Doar omul poate să emită conÅŸtient, să susÅ£ină ÅŸi să direcÅ£ioneze sunetele, ritmul – într-un cu­vânt, melosul – în aÅŸa fel încât să scoată în evidenÅ£ă ÅŸi să propulseze noÅ£iunile, sensu­rile sau trăirile pe care doreÅŸte să le expri­me ÅŸi să le împărtăÅŸească.

Acum urmează ceva ÅŸi mai important. Omul poate întoarce (preface) toate aces­te daruri unice în jertfe cuvântătoare adu­se lui Dumnezeu, doar dacă le pune-înainte (oferă) pe un anumit suport. Însă, chiar ÅŸi suportul, nu este altceva decât tot un mare dar dumnezeiesc. Este însuÅŸi darul vieÅ£ii, darul suflării de viaÅ£ă (ruach) pe care o su­flă Dumnezeu în nările omului. Suflarea de viaÅ£ă, respiraÅ£ia este ÅŸi vehiculul care poar­tă cuvântul ÅŸi melosul din lăuntrul omului în afară. Fără ea, nu poate fi vorba nici de rostire, nici de cântare ÅŸi nici de jertfă vie, cuvântătoare. Greu sunt de exprimat aces­te lucruri în cuvinte, însă e important să înÅ£elegem de ce – pentru cei ce-ÅŸi cunosc ÅŸi îÅŸi trăiesc credinÅ£a – cântarea bisericească nu mai rămâne doar un stil muzical printre celelalte stiluri muzicale. Sunt ÅŸi alte raÅ£iuni – teologice, psihologice sau istorice – în vir­tutea cărora, în Biserică, psaltichia e perce­pută ca fiind mai mult decât o „musichie”, dar pe acestea vi le voi înfăÅ£iÅŸa mai târziu.

Am socotit necesar să lămuresc mai întâi aceste câteva idei de bază, dar ÅŸi să precizez perspectiva din care voi aborda un subiect „de graniÅ£ă”. Aria noastră de in­teres e plasată defapt la o răspântie, la o articulaÅ£ie, adică acolo unde toate expre­siile artistice liturgice se întâlnesc. Nu vom cerceta însă doar un punct de convergenÅ£ă, ci o întreagă zonă de întrepătrundere, adi­că atât un loc (topos) cât ÅŸi un timp în care toate artele bisericeÅŸti se „deschid” unele către celelalte ÅŸi împreună-lucrează. AÅŸadar, e vorba de un domeniu perihoretic, de sinteză ÅŸi... mai puÅ£in cunoscut; în explorarea căruia voi porni de la ceea ce mulÅ£i consideră a fi în primul rând o pie­să de mobilier bisericesc: de la un iconos­tas. Am ales iconostasul Bisericii mari a Mânăstirii SfinÅ£ilor ÎmpăraÅ£i Constantin ÅŸi Elena de la Hurezi: Terminat prin 1694 – la începutul pe­rioadei de domnie a voievodului mucenic Constantin Brâncoveanu – acesta aparÅ£i­ne unei epoci în care se vădesc trei tendinÅ£e stilistice.

Prima: creÅŸterea iconostasului în înălÅ£i­me, prin înmulÅ£irea registrelor de icoane suprapuse. După cum vedeÅ£i în imagine, crucea catapetesmei se apropie de arcul triumfal.

A doua: dezvoltarea decorativului, adi­că înmulÅ£irea motivelor ornamentale flo­rale, zoomorfe, antropomorfe.

A treia: eclectismul – amestecul de idei, concepÅ£ii sau stiluri diferite în aceeaÅŸi struc­tură arhitectonică, piesă de mobilier bise­ricesc, icoană sau cântare. TotuÅŸi, iconosta­sul nostru provine dintr-o perioadă în care eclectismul se manifestă cu precădere în de­corativ. Figurativul e încă tributar unui stil post-bizantin, de factură paleologă târzie. Deci, icoanele catapetesmei sunt încă „tradi­Å£ionale” din multe puncte de vedere.

De ce pornim tocmai de la un iconos­tas în demersul nostru? Deoarece, în funcÅ£ie de modul în care îl privim, acesta poate fi un excelent punct de plecare în încercarea noastră de-a dovedi că, în Biserică, artele li­turgice nu-ÅŸi fac lucrarea rupte unele de al­tele, ci împreună.