Înainte de cădere, oamenii se vedeau unul pe altul altfel de­cât aşa cum o facem în condiţiile lumii de acum. Adam o vedea pe Eva ca pe o parte integrantă a lui, deşi Eva era o altă persoa­nă. Ce zicea Adam? „Os din osul meu şi carne din carnea mea”. Eva era o persoană di­ferită, dar Adam o vedea ca pe el însuşi. Erau adică, laolaltă lăuntric. Fiind lăuntric împreună, nici nu mai aveau nevoie de altceva... Trăiau unul într-altul, fără însă a se confunda. Doar după cădere au apărut scin­darea şi boala întinării vederii omului. Aici fac o pa­ranteză pentru a mă apropia de „spaţiul” rugăciunii, deoarece voi aborda cântarea şi celelalte arte bisericeşti, mai mult ca pe nişte rugăciuni, decât ca pe nişte sti­luri artistice rupte de viaţa duhovnicească. Se spune că în Rai, Adam nu se ruga. Păi, se înţelege aproape de la sine că nu avea nevoie să se roage la Dumnezeu în felul în care o face omul astăzi, pentru că Îl vedea, comunica cu El direct, faţă către Faţă. Căzând însă în păcatul neascultării, omului i se tulbură vederea tru­pească şi duhovnicească într-atât încât ajunge chiar să se şi ascundă de Ziditorul lui. Dumnezeu începe să-l caute şi să-l cheme, dar omul nu mai doreşte nici să-L vadă, nici să I se înfăţişeze. Iată deci că omul, sfă­tuit de şarpe, a fost cel care a rupt legătura aceea di­rectă, paradisiacă. „Deconectându-se” de Cel ce l-a zidit, omul a căzut într-o stare jalnică, în care-i era cu neputinţă să mai rămână în locul şi rânduiala în care fusese aşezat iniţial. Părinţii mai vechi sau mai noi ai Bisericii au văzut ruptura aceasta ca pe un cataclism de dimensiuni cosmice. Se întoarce însă roata şi che­marea aceea a lui Dumnezeu din Grădina Edenului: „Unde eşti, Adame?” se transformă, după alungarea din Rai, în strigătul sfâşietor şi deznădăjduit al lui Adam: „Unde eşti, Doamne?” Adam, cel căzut şi alun­gat, ajunge să sufere de o astfel de miopie duhovni­cească, de o astfel de întunecare, încât nu-şi mai poa­te zări Ziditorul şi Dumnezeul. După cădere omul se şi individualizează. Oamenii nu mai trăiesc unul în- tr-altul, după chipul primei Biserici, care a fost chiar Sfânta Treime. În condiţiile lumii de aici, cei mai mul­ţi dintre noi trăim şi astăzi pe cont propriu, egoist, utilitarist. Cu alte cuvinte, trăim rupţi nu doar de Dumnezeu, ci şi rupţi unii de alţii. În loc să ne uităm la Ziditor aşa cum firesc ar fi, ne uităm doar la zidire „precum boul la ieslea lui”. Adică, în loc să ne folosim de zidire pentru a ne ridica la Ziditor, ne le­găm cu desăvârşire de ea şi sfârşim prin a-i deveni robi. Nu-L mai vedem, nu-L mai au­zim, nu-L mai simţim şi nu-L mai cunoaştem pe Cel ce ne-a făcut, cu toate că până chiar şi „boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ies­lea Domnului său”. Dacă timpul ne permi­te, vom cerceta cum s-a „întrupat vizual” acest cuvânt al Prorocului Isaia (Isaia 1; 3) în icoana Naşterii Domnului.

Şi, pentru că tot am folosit expresia aceasta mai puţin muzicală de „cuvânt în­trupat vizual în icoană”, vă mărturisesc că nu voi rupe cântarea bisericească de cele­lalte arte liturgice, cu toate că ştiu că mulţi aşteaptă să le limpezesc, mai degrabă, ne­dumeririle legate de intonaţia şi de scările „bizantine”. În primul rând, problemele le­gate de intonaţie nu se pot lămuri într-o cu­vântare, pentru că nu ţin doar de o succin­tă expunere teoretică, ci ţin de exerciţiu intens şi susţinut, sub supravegherea dască­lului. În al doilea rând, „Muzica bizantină” – mai precis, cântarea bisericească tradiţională a Bisericii Ortodoxe – nu poate fi redusă doar la scările muzicale, fie ele cât de netem­perate ar fi, şi nici la intonaţie. Asta pentru că nu e doar o ştiinţă muzicală specifică, aşa cum o vede şi o cataloghează muzicologia. Spunând acestea, nu înseamnă că susţin că tot ceea ce ţine de aspectul teoretic al cân­tării bisericeşti – precum scările, intonaţia, ritmul, emisia vocală, la care mai putem adă­uga dicţia şi declamaţia – ar fi lipsit de importanţă. Nicidecum. Spun doar că teo­ria şi tehnica trebuiesc depăşite. Depăşite, însă în ce fel? Nu prin eliminare, nici prin neglijare, ci prin asimilare, adică printr-o însuşire temeinică, până când acestea devin, dacă e cu putinţă, un reflex sau, aşa cum spun muzicienii, o „a doua natură”. Atunci, de ce insist că e nevoie să depăşim nivelul tehnico-teoretic, ba chiar şi nivelul artistic? Din cauză că adevărata cântare bisericeas­că e mai mult decât „muzichie”. Mai presus de toate este teologie – teologia cântată a Bisericii – adică rugăciune, mărturisire de credinţă şi jertfă cuvântător-cântătoare adu­să lui Dumnezeu. Doar omul poate aduce astfel de jertfe nesângeroase, pentru că ele ţin de planul cel dintru început al lui Dumnezeu pentru om, despre care am po­menit. Pentru a înţelege acest adevăr, reiau ideea abordată mai devreme şi o dezvolt nu doar dintr-o perspectivă teologică, ci şi din- tr-una, să-i spunem, poetico-muzicală. Dumnezeu voia ca omul să trăiască atât cu Ziditorul său, cât şi cu restul zidirii într-o relaţie de „deschidere”, de jertfire recipro­că. Jertfirea nu implica neapărat ideea de ucidere, ci presupunea o dăruire reciprocă totală, un mod de viaţă care după cădere a încetat să mai fie înţeles pe deplin. Conform aceluiaşi gând dumnezeiesc, cântarea era şi rămâne una dintre cele mai potrivite jert­fe, ofrande vii, cuvântătoare pe care omul le poate aduce ca dar din dar, „ale Tale din­tru ale Tale”. De ce tocmai cântarea? Iată câteva raţiuni. Omul este singura fiinţă pă­mântească înzestrată de Ziditor cu puterea de a articula cuvinte şi fraze care poartă în ele un înţeles, o încărcătură afectivă şi o anumită putere făptuitoare. Pe deasupra, Dumnezeu a mai dăruit omului şi meşte­şugul de-a „turna” cuvintele în forme poe­tice, forme ce ţin seama nu doar de sensul noţional al unui text, ci şi de ritmul, metrul sau topica specifică stilurilor poetice. Şi da­rul Domnului făcut omului nu s-a oprit aici. El e şi mai mare, pentru că doar omul poa­te împleti cuvântul poetic cu sunete de înăl­ţimi, durate, intensităţi şi timbruri deter­minate. Cu alte cuvinte, doar omul are darul de a cânta. Sigur, în limba română spunem că şi păsările „cântă”. Am putea spune că ele au „cântarea” înscrisă în chiar codul lor genetic. Cu toate acestea, doar omul poate să cânte cuvântător. Doar omul poate să emită conştient, să susţină şi să direcţioneze sunetele, ritmul – într-un cu­vânt, melosul – în aşa fel încât să scoată în evidenţă şi să propulseze noţiunile, sensu­rile sau trăirile pe care doreşte să le expri­me şi să le împărtăşească.

Acum urmează ceva şi mai important. Omul poate întoarce (preface) toate aces­te daruri unice în jertfe cuvântătoare adu­se lui Dumnezeu, doar dacă le pune-înainte (oferă) pe un anumit suport. Însă, chiar şi suportul, nu este altceva decât tot un mare dar dumnezeiesc. Este însuşi darul vieţii, darul suflării de viaţă (ruach) pe care o su­flă Dumnezeu în nările omului. Suflarea de viaţă, respiraţia este şi vehiculul care poar­tă cuvântul şi melosul din lăuntrul omului în afară. Fără ea, nu poate fi vorba nici de rostire, nici de cântare şi nici de jertfă vie, cuvântătoare. Greu sunt de exprimat aces­te lucruri în cuvinte, însă e important să înţelegem de ce – pentru cei ce-şi cunosc şi îşi trăiesc credinţa – cântarea bisericească nu mai rămâne doar un stil muzical printre celelalte stiluri muzicale. Sunt şi alte raţiuni – teologice, psihologice sau istorice – în vir­tutea cărora, în Biserică, psaltichia e perce­pută ca fiind mai mult decât o „musichie”, dar pe acestea vi le voi înfăţişa mai târziu.

Am socotit necesar să lămuresc mai întâi aceste câteva idei de bază, dar şi să precizez perspectiva din care voi aborda un subiect „de graniţă”. Aria noastră de in­teres e plasată defapt la o răspântie, la o articulaţie, adică acolo unde toate expre­siile artistice liturgice se întâlnesc. Nu vom cerceta însă doar un punct de convergenţă, ci o întreagă zonă de întrepătrundere, adi­că atât un loc (topos) cât şi un timp în care toate artele bisericeşti se „deschid” unele către celelalte şi împreună-lucrează. Aşadar, e vorba de un domeniu perihoretic, de sinteză şi... mai puţin cunoscut; în explorarea căruia voi porni de la ceea ce mulţi consideră a fi în primul rând o pie­să de mobilier bisericesc: de la un iconos­tas. Am ales iconostasul Bisericii mari a Mânăstirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de la Hurezi: Terminat prin 1694 – la începutul pe­rioadei de domnie a voievodului mucenic Constantin Brâncoveanu – acesta aparţi­ne unei epoci în care se vădesc trei tendinţe stilistice.

Prima: creşterea iconostasului în înălţi­me, prin înmulţirea registrelor de icoane suprapuse. După cum vedeţi în imagine, crucea catapetesmei se apropie de arcul triumfal.

A doua: dezvoltarea decorativului, adi­că înmulţirea motivelor ornamentale flo­rale, zoomorfe, antropomorfe.

A treia: eclectismul – amestecul de idei, concepţii sau stiluri diferite în aceeaşi struc­tură arhitectonică, piesă de mobilier bise­ricesc, icoană sau cântare. Totuşi, iconosta­sul nostru provine dintr-o perioadă în care eclectismul se manifestă cu precădere în de­corativ. Figurativul e încă tributar unui stil post-bizantin, de factură paleologă târzie. Deci, icoanele catapetesmei sunt încă „tradi­ţionale” din multe puncte de vedere.

De ce pornim tocmai de la un iconos­tas în demersul nostru? Deoarece, în funcţie de modul în care îl privim, acesta poate fi un excelent punct de plecare în încercarea noastră de-a dovedi că, în Biserică, artele li­turgice nu-şi fac lucrarea rupte unele de al­tele, ci împreună.