Am înaintat apoi prin deșert, în terito­riile palestiniene, spre mănăstirile pustiei. Mănăstirea „Sfântul Teodosie”, secolele IV-V, distrusă de perși și refăcută, este o adevărată oază de pace. Am urcat apoi la mănăstirea „Sfântul Sava”, care în timpul lui Iustinian ar fi avut în jur de 5.000 de că­lugări. Mulți erau pustnici în peșterile din Valea Chedronului, reunindu-se pentru ru­găciune și convorbiri duhovnicești sâmbă­ta și duminica. Mănăstirea atrăgea monahi învățați și foști mari demnitari, precum Sfântul Ioan Damaschin, fost consilier in­tim al califului din Damasc înainte de că­lugărie. Moaștele întregi ale Sfântului Sava au fost păstrate la Veneția din timpul cru­ciaților până în 1965, când au fost redate mănăstirii - un loc frumos, încărcat de is­torie și viață sfântă, care însă are nevoie de mai mulți nevoitori în timpul nostru. Mo­nahul român Efrem încearcă să inspire în această direcție fiecare grup de români care îi trece pragul. Tradiția spune că Sfântul Sava ar fi profețit că ultima Liturghie de pe pământ se va săvârși în acest loc.

Ne-am oprit după aceea la Câmpul Păs­torilor de lângă Betleem. Aceștia păzeau oile Templului atunci când au auzit cântarea „Slavă între cei de sus lui Dumnezeu și pe pă­mânt pace între oameni debunăvoință”, după cum găsim într-o ediție critică (cf. Pr. Prof. Vasile Mihoc). Există aici ruinele a trei bi­serici din secolele V-VII și peștera păstorilor la subsol. În Evanghelii nu se menționează că Nașterea ar fi avut loc într-o peșteră, ci în- tr-o iesle care ar fi putut fi o scobitură în stân­că adiacentă unei proprietăți și folosită ca adăpost pentru animale. De aceea, ieslea este reprezentată în forma unei peșteri care sim­bolizează, de asemenea, și mormântul Dom­nului (cf. Sf. Iustin Martirul).

În Betleem, biserica veche din timpul lui Constantin, extinsă de către Iustinian, este singura din cetate care a supraviețuit invaziei și distrugerii persane din 614. Se spune ca perșii au cruțat-o văzând că ma­gii (de fapt, învățați orientali care se ocu­pau cu studiul astrologiei) din mozaicul de pe frontispiciul bisericii purtau veșminte persane. Bazilica este împodobită cu mo­zaicuri frumoase (se mai văd parți din mo­zaicul original din secolul al IV-lea, altele sunt mai târzii, până în secolul al XII-lea) și coloane pictate (se­colele XIII-XIV). Ne-am închi­nat la icoana zâmbitoare a Mai­cii Domnului, Betleemita, iar a doua zi, dis-de-dimineață, am participat la liturghia ortodoxă în limba arabă, unduioasă și mângâietoare, din peștera Naș­terii.

Sfântul Nicolae, care este cinstit ca părinte al orașului, ar fi zăbovit doi ani la Betleem într-o peșteră care acum adăpostește o cape­lă a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Bi­serica din Beit Jala este ocrotită de Sfântul Nicolae, iar printre minunile sale din tim­purile noastre se relatează și salvarea aces­teia în vremea războaielor recente, când sfântul, văzut de martori oculari aflați încă în viață, prindea proiectilele care zburau pe deasupra bisericii și chiar a făcut ca o bombă ce lovise zidul să fie respinsă în gră­dină fără a vătăma biserica.

Am vizitat apoi fortărețele lui Irod din Herodion și alte obiective, oprindu-ne după aceea la locul care se crede a fi cel mai aproape de locul real al Botezului Domnu­lui, care, de fapt, s-ar fi aflat pe un afluent al Iordanului. A fost un moment de bucu­rie deosebit, o reafirmare a botezului nos­tru personal, fiind binecuvântați de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif la ieșirea din apa Iordanului. După cum ne spunea părintele profesor Vasile Mihoc, botezul lui Ioan a fost inspirat de sus, fiind fără precedent în tradiția profetică.

Am urcat apoi la mănăstirea de pe Mun­tele Ispitirii – muntele Carantaniei, locul unde Hristos a trăit cu fiarele sălbatice și a învins ispitele tuturor celor care trăiesc în lume: alipirea exclusivă de pământ/mate­rie, dorința de spectacol și cea de stăpâni­re. Am poposit sub stânca din fața peșterii ispitirii, ascultându-l pe părintele profesor. Am auzit astfel un lucru important: dacă Hristos ar fi urmat litera, iar nu duhul Scrip­turii, ar fi trebuit să cedeze ispitelor diavo­lului care se sprijinea pe citate din Scriptu­ră. Cunoașterea Scripturii în ansamblu și în context, precum și a duhului acesteia, ne scapă de ispita celui rău.

Drumul de la Ierusalim la Ierihon, cu­noscut bine de Iisus, este într-adevăr o co­borâre reală, ajungându-se la 250 m sub ni­velul mării, ceea ce conferă regiunii de oază a Ierihonului un climat blând și plăcut, pre­cum și un pământ roditor. Pentru creștini, Ierihonul, unul dintre cele mai vechi ora­șe din lume, este legat de pilda Samarineanului Milostiv și a întâlnirii lui Zaheu cu Hristos. Hanul bunului samarinean ar fi existat în realitate, parabola având astfel și un suport istoric și geografic. Se spune, de asemenea, că orbul Bartimeu din Ierihon, asemenea lui Zaheu, căuta să-L vadă pe Hristos, Căruia I-a cerut, după unele ma­nuscrise, să poată să-L vadă („Doamne, să Tevăd”), și nu doar să vadă, pur și simplu (cf. Pr. Prof. Vasile Mihoc).

Ne-am oprit apoi la Nablus (Sihar), la puțul lui Iacob, locul revelației dumneze­iești a noii taine a Împărăției, taina Duhu­lui Sfânt, descoperită pentru prima dată de Hristos unei femei străine. Înțelesul adânc al Scripturii se arată și aici a fi în două registre, unul duhovnicesc (apa vie = Duhul Sfânt, nașterea din nou, vezi și convorbirea lui Iisus cu Nicodim) și unul literar (apa vie = apa de izvor, curgătoare, cf. Pr. Prof. Vasile Mihoc).

(va urma)