Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea. (Mt. 11, 12)

Fiecare început si sfârşit de an bisericesc este încununat de un praznic închinat Maicii Domnu­lui, şi anume Naşterea şi, respec­tiv, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Foarte multe mănăstiri au drept hram unul din praznicele Maicii Domnului, aşa cum e cazul şi la noi la Roma, când, la jumătatea lui Gustar, curtea se umple de pelerini şi cu toţii aducem cântări de laudă Maicii Domnului.

Bucuria praznicelor bisericeşti e me­reu mare, căci sunt şi zile de înainte-prăznuire, şi vreme de post, şi de priveghere, şi toate ne poartă într-o atmosferă duhov­nicească... inima parcă se înmoaie şi poa­te să-L primească mai deplin pe Hristos, Cel Care ni se dă mereu mai mult, mereu mai dulce, mereu mai aproape de noi şi de neputinţele noastre, mereu descoperindu-ni-Se în cea neînserată lumină a Slavei Sale.

De fiecare dată la praznice, mai ales dacă a fost și vreme de post, Dumne­zeu descoperă oameni minunaţi, mai slefuiește câte o inimă și o face mai stră­lucitoare ca diamantul. Tot timpul am rămas surprins de cât de minunat Se descoperă Domnul oamenilor care Îl caută si Îl iubesc cu inimă curată, într-un chip simplu si copilăresc.

Asa s-a întâmplat și în acel an când Domnul mi-a dat bucuria să cunosc mai îndeaproape o fetiţă de șapte anișori, ne­putincioasă a se mișca încă de la naștere.

O  cruce greu de dus pentru orișicine! Dar ea, într-un moment de taină, mi-a zis: Pă­rinte, eu mi-am acceptat crucea aşa cum este...

Apoi, singură a continuat: Si­gur că am ac­ceptat-o! Cum aş putea să nu o accept...?! Şi, după o clipă de tăcere, a zis iarăși: Crucea mea mi-a dat-o Dumnezeu, nu mi-a dat-o cine­va de pe stradă!

Dumnezeu mi-a dat-o! Iar ceea ce îţi dă Dumne­zeu trebuie să primeşti cu dra­goste...

Frumoasă mărturisire! Oare câţi din­tre noi reușim cu adevărat să primim Crucea pe care ne-a dat-o Domnul, fără să cârtim sau să comentăm?!

Şi tot în acel an, am rămas uimit când, la spovedanie, m-am trezit cu un grup destul de mare de cerșetori. Cu evlavie, s-au așezat la rând și așteptau cuminte să-și poată spune durerea și necazul, neputinţele și păcatele și să primească dezlegare pentru a-L putea primi pe Hristos. Toţi erau îmbrăcaţi sărăcăcios, iar unii erau destul de murdari. Câţiva, cuprinși de emoţie, repetau în șoaptă cele ce urmau să zică la spovedanie. Din când în când, sfios, întrebau pe unul care părea mai dezgheţat dacă e bine cum îşi fac cruce şi dacă mai trebuie făcut ceva. Oare nu ne pune părintele să zicem Tatăl nostru pe de rost?, se întrebau unii.

Fiecare dintre ei a ajuns la scaunul spo­vedaniei în pace şi linişte sufletească şi, cu evlavie, îngenunchind, şi-a mărturisit pă­catele. Abia la sfârşit am înţeles însă cine i-a şcolit să aibă smerenie şi asumare rea­listă a celor făcute, căci toţi începeau să zică pe de rost: Eu, robul lui Dumnezeu Cutare, cel mai mare dintre păcătoşi, măr­turisesc cu smerenie în faţa lui Dumnezeu şi a sfinţiei voastre etc... Toate acestea şi mai mari decât acestea am făcut şi pentru toate cer iertare de la Domnul.

Lucrul minunat a venit la sfârşit, oda­tă cu ultima persoană din grup, care, după ce s-a uşurat de lucrurile care îl măcinau, mi-a zis cu dragoste:

– Părinte, eu i-am adus pe toţi fraţii ăştia la matale, să-i spovedeşti şi să-i împărtăşeşti. Am închiriat un microbuz şi i-am strâns pe fiecare de pe stradă de pe unde era şi i-am adus aici, la mănăstire. Părinte, să ştii că cinstit i-am adus, că de câteva săptămâni am pus bani deoparte din ce am primit mi­lostenie de la oameni, ca să iau în chirie de la un frate microbuzul şi să am bani de mo­torină. M-am gândit că banii azi îi ai şi mâi­ne nu-i mai ai, da’ oamenii ăştia sărmani... oare nu e bine să se spovedească, oare nu e bine să se împărtăşească? Stau, sărmanii, toată ziua pe stradă, măcar sufletul să-l aibă curat, că într-o zi toţi murim şi mergem la Domnul... Părinte, te rog să mă ierţi şi pe mine, că om păcătos sunt, dar crede-mă că din dragoste i-am adus la mănăstire pe fraţii ăştia! Mă gândesc că şi pe mine mă iartă Dumnezeu de păcatele ce le-am făcut dacă iert şi eu pe alţii şi îi ajut...

În acea clipă au început să-i curgă la­crimi şi nu a mai putut continua, iar eu am citit doar rugăciunea de dezlegare.

Cerşetorii plângeau... şi, privindu-i, m-a podidit şi pe mine plânsul şi m-am gândit că astăzi, cu adevărat, aceşti fraţi ai noştri au silit Împărăţia cerurilor! Şi au şi dobândit-o prin străduinţa lor! Pentru ei a fost ziua cea mai fericită din viaţă! Au văzut lumina cea adevărată! Au primit Duhul cel ceresc! Au aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-se, iar Aceasta i-a mântuit pe ei.

De atunci, de fiecare dată când văd un cerşetor, gândesc că poate e iar unul care strânge bănuţi, cu oarece osteneală, ca să-şi ducă fraţii la Biserică, unde îi aşteaptă Domnul, şi de atunci mereu se găseşte câte ceva pe fundul buzunarului şi pentru ei. Domnul ne aşteaptă pe toţi, şi pe cei cu hainele curate şi călcate, însă cu suflete pătate, şi pe cei cu hainele mur­dare, dar cu suflete curate, pe cei îndureraţi şi osteniţi, bolnavi şi necăjiţi, pe toţi ne aşteaptă cu răbdare.

Oare nu se merită cu puţin mărunţiş să dobândeşti Împărăţia?

Arhimandrit Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma