Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea. (Mt. 11, 12)

Fiecare început si sfârșit de an bisericesc este încununat de un praznic închinat Maicii Domnu­lui, și anume Nașterea și, respec­tiv, Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Foarte multe mănăstiri au drept hram unul din praznicele Maicii Domnului, așa cum e cazul și la noi la Roma, când, la jumătatea lui Gustar, curtea se umple de pelerini și cu toții aducem cântări de laudă Maicii Domnului.

Bucuria praznicelor bisericești e me­reu mare, căci sunt și zile de înainte-prăznuire, și vreme de post, și de priveghere, și toate ne poartă într-o atmosferă duhov­nicească... inima parcă se înmoaie și poa­te să-L primească mai deplin pe Hristos, Cel Care ni se dă mereu mai mult, mereu mai dulce, mereu mai aproape de noi și de neputințele noastre, mereu descoperindu-ni-Se în cea neînserată lumină a Slavei Sale.

De fiecare dată la praznice, mai ales dacă a fost și vreme de post, Dumne­zeu descoperă oameni minunați, mai slefuiește câte o inimă și o face mai stră­lucitoare ca diamantul. Tot timpul am rămas surprins de cât de minunat Se descoperă Domnul oamenilor care Îl caută si Îl iubesc cu inimă curată, într-un chip simplu si copilăresc.

Asa s-a întâmplat și în acel an când Domnul mi-a dat bucuria să cunosc mai îndeaproape o fetiță de șapte anișori, ne­putincioasă a se mișca încă de la naștere.

O  cruce greu de dus pentru orișicine! Dar ea, într-un moment de taină, mi-a zis: Pă­rinte, eu mi-am acceptat crucea așa cum este...

Apoi, singură a continuat: Si­gur că am ac­ceptat-o! Cum aș putea să nu o accept...?! Åži, după o clipă de tăcere, a zis iarăși: Crucea mea mi-a dat-o Dumnezeu, nu mi-a dat-o cine­va de pe stradă!

Dumnezeu mi-a dat-o! Iar ceea ce îți dă Dumne­zeu trebuie să primești cu dra­goste...

Frumoasă mărturisire! Oare câți din­tre noi reușim cu adevărat să primim Crucea pe care ne-a dat-o Domnul, fără să cârtim sau să comentăm?!

Åži tot în acel an, am rămas uimit când, la spovedanie, m-am trezit cu un grup destul de mare de cerșetori. Cu evlavie, s-au așezat la rând și așteptau cuminte să-și poată spune durerea și necazul, neputințele și păcatele și să primească dezlegare pentru a-L putea primi pe Hristos. Toți erau îmbrăcați sărăcăcios, iar unii erau destul de murdari. Câțiva, cuprinși de emoție, repetau în șoaptă cele ce urmau să zică la spovedanie. Din când în când, sfios, întrebau pe unul care părea mai dezghețat dacă e bine cum își fac cruce și dacă mai trebuie făcut ceva. Oare nu ne pune părintele să zicem Tatăl nostru pe de rost?, se întrebau unii.

Fiecare dintre ei a ajuns la scaunul spo­vedaniei în pace și liniște sufletească și, cu evlavie, îngenunchind, și-a mărturisit pă­catele. Abia la sfârșit am înțeles însă cine i-a școlit să aibă smerenie și asumare rea­listă a celor făcute, căci toți începeau să zică pe de rost: Eu, robul lui Dumnezeu Cutare, cel mai mare dintre păcătoși, măr­turisesc cu smerenie în fața lui Dumnezeu și a sfinției voastre etc... Toate acestea și mai mari decât acestea am făcut și pentru toate cer iertare de la Domnul.

Lucrul minunat a venit la sfârșit, oda­tă cu ultima persoană din grup, care, după ce s-a ușurat de lucrurile care îl măcinau, mi-a zis cu dragoste:

– Părinte, eu i-am adus pe toți frații ăștia la matale, să-i spovedești și să-i împărtășești. Am închiriat un microbuz și i-am strâns pe fiecare de pe stradă de pe unde era și i-am adus aici, la mănăstire. Părinte, să știi că cinstit i-am adus, că de câteva săptămâni am pus bani deoparte din ce am primit mi­lostenie de la oameni, ca să iau în chirie de la un frate microbuzul și să am bani de mo­torină. M-am gândit că banii azi îi ai și mâi­ne nu-i mai ai, da’ oamenii ăștia sărmani... oare nu e bine să se spovedească, oare nu e bine să se împărtășească? Stau, sărmanii, toată ziua pe stradă, măcar sufletul să-l aibă curat, că într-o zi toți murim și mergem la Domnul... Părinte, te rog să mă ierți și pe mine, că om păcătos sunt, dar crede-mă că din dragoste i-am adus la mănăstire pe frații ăștia! Mă gândesc că și pe mine mă iartă Dumnezeu de păcatele ce le-am făcut dacă iert și eu pe alții și îi ajut...

În acea clipă au început să-i curgă la­crimi și nu a mai putut continua, iar eu am citit doar rugăciunea de dezlegare.

Cerșetorii plângeau... și, privindu-i, m-a podidit și pe mine plânsul și m-am gândit că astăzi, cu adevărat, acești frați ai noștri au silit Împărăția cerurilor! Åži au și dobândit-o prin străduința lor! Pentru ei a fost ziua cea mai fericită din viață! Au văzut lumina cea adevărată! Au primit Duhul cel ceresc! Au aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-se, iar Aceasta i-a mântuit pe ei.

De atunci, de fiecare dată când văd un cerșetor, gândesc că poate e iar unul care strânge bănuți, cu oarece osteneală, ca să-și ducă frații la Biserică, unde îi așteaptă Domnul, și de atunci mereu se găsește câte ceva pe fundul buzunarului și pentru ei. Domnul ne așteaptă pe toți, și pe cei cu hainele curate și călcate, însă cu suflete pătate, și pe cei cu hainele mur­dare, dar cu suflete curate, pe cei îndurerați și osteniți, bolnavi și necăjiți, pe toți ne așteaptă cu răbdare.

Oare nu se merită cu puțin mărunțiș să dobândești Împărăția?

Arhimandrit Atanasie, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Roma