Desigur, timpul ne este dăruit de către Dumnezeu fiecăruia în parte si se consti­tuie ca o coordonată definitorie a oricărui om, ne constrânge să ne dezvoltăm, să ne adaptăm mereu la prezent, să-l înțelegem si, depăsindu-l, să-l lăsăm în spate ca trecut si să păsim cu încredere în viitor. Nu insist asupra acestei filosofii, au făcut-o alții îna­intea mea. Doresc doar să dezvolt puțin di­mensiunea prezentă a timpului, să-l înțele­gem în rostul său si din perspectiva noastră crestină, să-l descoperim în înțelesul său profetic, profund si plin de sens.

Dacă vorbim despre timp, trebuie să vorbim si despre iubire, căci învățătura Bisericii noastre ne descoperă că există o legătură ființială, ontologică, între timp si iubire, iubirea descoperindu-ni-se ca o altă coordonată fundamentală a omului. Este de ajuns să răsfoim câteva pagini din

Teologia Dogmatică Ortodoxăa părintelui Dumitru Stăniloae de exemplu, ca să aflăm cu oarecare surprindere si bucurie, că tim­pul pur si simplu dispare atunci când iubi­rea se împlinește în rostul ei¹.Poate că cei mai mulți dintre voi veți fi la fel de plăcut surprinsi ca mine atunci când, la începu­tul anilor mei de scoală teologică, desco­peream acest lucru si vi se va părea inte­resant să vorbim despre acest subiect, să-l repunem oarecum în actualitate.

Ce fel de timp am în vedere si la ce fel de iubire mă refer?

Poate părea desuet si fără niciun rost să vorbești în vremurile noastre despre iubi­re. Probabil vă întrebați ce as putea spune nou despre un subiect atât de vechi, de cu­noscut si de răspândit? Toată lumea stie foarte bine ce este iubirea; cunoastem atâ­tea feluri ale ei: iubirea dintre părinți si co­pii, dintre soț si soție, dintre diferiți mem­bri ai familiei, iubirea pentru animale, pentru muncă, pentru talentele si abilități­le noastre atât de felurite, iubirea pentru casă, masină, grădina sau piscina din curte.

Cunoaștem tot felul de iubiri: romantice, pasionale, carnale, egoiste, altele pline de mândrie, iubirea de țară, de neam, etc. Putem înșirui nenumărate feluri de iubire, fără însă a avea pretenția de a le fi epuizat în vreun fel. De asemenea putem da nesfâr­șite definiții ale iubirii, unele mai savante și mai elaborate decât altele, și știm bine că nu le vom epuiza vreodată și nici nu vom fi îndeajuns de mulțumiți.

Despre toate iubirile enumerate, pe care mă grăbesc să le numesc: firești, nu îmi propun să vorbesc acum și aceasta nu pentru că le-aș nesocoti sau le-aș consi­dera lipsite de importanță, ci doar din lip­să de timp și din dorința alegerii unui su­biect mai precis, mai restrâns, anume: acela al iubirilor pe care le voi numi gene­ric: suprafirești sau supranaturale. Acestea au proprietatea că depășesc gra­nița timpului și a spațiului și ne vorbesc despre realitatea Împărăției lui Dumnezeu, nevăzută de ochii trupești, dar nu mai pu­țin reală. Mă voi strădui, în cele ce urmea­ză, să spun câte ceva despre această iubi­re mai presus de fire. Ea are menirea să-l înalțe pe omul care încearcă să iubească astfel, deasupra imediatului, introducându-l într-o altă dimensiune, în care comu­nicarea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi este una firească, deși după cum vom vedea, omul ajuns în acest stadiu este deasupra firescului.

Se impune o precizare încă de la început, aceea că iubirea la care mă refer este iubirea lui Dumnezeu, atributul esențial care Îl definește pe Dumnezeu ca iubire și care ne descoperă ceea ce este Dumnezeu. Gus­tarea din această iubire este dăruită omului, doar de către Dumnezeu Însuși, prin Duhul Sfânt, printr-o cale de urmat, aparent impo­sibilă: iubirea tuturor oamenilor (a seme­nilor noștri, a aproapelui nostru, după lim­bajul bisericesc), fără deosebire si mai ales a vrăjmașilor noștri, având ca trăsătură de caracter smerenia și bunătatea, sau lipsa de răutate. Iată calea! Imposibilă la prima ve­dere, dar abordabilă după învățătura Biseri­cii, prin ajutorul lui Dumnezeu.

O întrebare firească: cum să-l iubesc pe cel care mă rănește, cum să se instale­ze în mintea și inima mea gânduri înălță­toare, pentru cel care tocmai m-a înjosit, m-a umilit, m-a rănit în modul cel mai ab­ject? Răspunsul tot la fel de normal și sin­cer: este imposibil. De aceea este nevoie de Dumnezeu, de ajutorul Său, de Iisus Hristos care este Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului și de intervenția Lui salvatoare pentru noi, deoarece omul singur nu se poate ajuta, nu poate reuși să iubească ast­fel. Este nevoie de acest Chip al Tatălui Ceresc, blând și smerit, care să reînnoias­că chipul omului căzut în păcat. Nu mi se poate cere și nu trebuie, sub pretextul îm­plinirii poruncii iubirii, să iubesc răuta­tea, cruzimea, sau nedreptatea dușmanu­lui meu care mă asuprește, în orice fel s-ar prezenta ea, ci sunt invitat să văd în el chipul Domnului meu și pe Acesta să-L iubesc în el. Iată de ce porunca iubirii de Dumnezeu și de aproapele, deși separate între ele, ca două porunci distincte, ni se prezintă totuși și ca o unitate: prima, ca împlinire a celeilalte, cea de-a doua, ca îm­plinire a celei dintâi.

O altă întrebare legitimă: de ce să de­punem un astfel de efort, aparent degra­dant și umilitor în ochii celorlalți? Ce avan­taje putem dobândi de pe urma unei astfel de lucrări? Sfânta Scriptură ne des­coperă că „cele ce ochiul n-a văzut și ure­chea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”².Este de-ajuns să expe­rimentăm un simplu gest de bunătate sau iubire pentru vreun frate de-al nostru și vom și gusta din răsplata lui: bucuria, dul­ceața și căldura covârșitoare, specifică co­muniunii cu Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu este iubire”³ și ori de câte ori săvârșim un gest de iubire, de fiecare dată ne asemănăm cu Dumnezeu și ne unim cu El. Iubirea se răsplătește pe ea însăși, imediat, ca un automat, mai ales atunci când ea este firească. Este ușor să iubești astfel, puțin mai greu este însă când do­rim să iubim suprafiresc, pentru că o ast­fel de iubire se pregătește, se împlineș­te treptat. Când pornim pe calea de a o dobândi, întâmpinăm o mulțime de pie­dici, însă dacă reușim, avem avantajul de a gusta din răsplata ei veșnică, ca un dar suprafiresc. Dar cum să învățăm să iubim astfel, veșnic, peste puterile noastre? Cum să-L iubim pe Dumnezeu în felul acesta? Ce-i de făcut?... căci fără această iubire, viața noastră simțim că nu prea mai are sens.

Voi încerca să vă ofer câteva repere și voi începe, firesc, cu Sfânta Scriptură. Iată ce ne învață Sfântul Evanghelist Ioan: „dra­gostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui; și poruncile Lui nu sunt grele.

Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruiește lumea, si aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră. Cine este cel ce biruieste lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?”⁴.Așadar re­comandarea Apostolului Iubirii, cum mai este cunoscut Sf. Ioan, este: să păzim po­runcile lui Dumnezeu si să ne păstrăm credința în El.

Oaltă recomandare o aflăm de la Sf. Ioan Casian, care ne învață: „nu vom pu­tea să ne ridicăm la acea adevărată desăvâr­șire[adică a dragostei n.n.] decât dacă, așa precum El mai întâi ne-a iubit numai pen­tru mântuirea noastră, și nu a altcuiva, să-L iubim și noi pentru dragostea Lui, și nu a al­tuia(...) trecând la dragostea de binele în­suși fără schimbare, pe cât este cu putință fi­rii omenești să ne însușim ceea ce este bun”⁵.

Observăm că Sf. Ioan Casian ne îndeam­nă să avem cugetul curat si sincer când ne angajăm la dobândirea unei astfel de iubiri, să nu iubim cu interes, pentru vreo răsplată, ci doar din dorința de a face bi­nele și de a ne uni cu însuși izvorul bine­lui și al iubirii.

Aminteam chiar la început că Sf. Evanghelie ne cheamă să ne angajăm să-i iubim și pe vrăjmași, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, bi­necuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri”⁶.Iar Sf. Ioan Casian adaugă că „Prin această dragoste, cine va ajunge la chipul și asemănarea cu Dumnezeu va fi desfătat de plăcerea binelui însuși, și (...) de aici încolo nu se va mai mânia de nici un păcat al celor ce păcătuiesc, ci va cere cu durere și răbdare mai degrabă iertare pen­tru neputințele lor, amintindu-și că și el mul­tă vreme a fost îmboldit de patimi asemănă­toare, până să fie salvat de mila Domnului (...) stând în această umilință a minții, el va putea să îndeplinească acea poruncă evan­ghelică: iubiți pe dușmanii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc și vă defăimează”⁷. Mai învățăm un lucru important, anume: să avem compasiune si înțelegere pentru cei care ne greșesc si să ne rugăm pen­tru ei, și voi adăuga cuvintele Sf. Ioan Casian: cu durere și răbdare.

Iată câteva principii de bază pentru cei care doresc să iubească mai presus de iubi­rea obișnuită. Deoarece mi se pare extrem de important, repet: iubirea mai presus de fire o putem dobândi în mod treptat, și doar cu ajutorul lui Dumnezeu.

În final revin la gândul meu de început referitor la timpul pe care îl trăim astăzi și aici. El este al nostru, Dumnezeu ni l-a dă­ruit și îl putem folosi chiar de-acum, în mod obișnuit și responsabil, pentru a obține cu ajutorul lui Dumnezeu ceva minunat, ne­obișnuit și mai presus de fire: sfințenia, adi­că unirea noastră cu Dumnezeu prin har.

Să privim la sfinți și să învățăm de la ei, să-i rugăm să ne ajute și ei vor fi bucuroși să o facă, ca unii care cu adevărat iubesc. Iubind și noi, timpul se va opri în loc, căci se va împlini scopul pentru care a fost cre­at de Dumnezeu și dat nouă. Iubirea lui Dumnezeu va fi și iubirea noastră și astfel vom viețui veșnic împreună cu El.