Desigur, timpul ne este dăruit de către Dumnezeu fiecăruia în parte si se consti­tuie ca o coordonată definitorie a oricărui om, ne constrânge să ne dezvoltăm, să ne adaptăm mereu la prezent, să-l înÅ£elegem si, depăsindu-l, să-l lăsăm în spate ca trecut si să păsim cu încredere în viitor. Nu insist asupra acestei filosofii, au făcut-o alÅ£ii îna­intea mea. Doresc doar să dezvolt puÅ£in di­mensiunea prezentă a timpului, să-l înÅ£ele­gem în rostul său si din perspectiva noastră crestină, să-l descoperim în înÅ£elesul său profetic, profund si plin de sens.

Dacă vorbim despre timp, trebuie să vorbim si despre iubire, căci învăÅ£ătura Bisericii noastre ne descoperă că există o legătură fiinÅ£ială, ontologică, între timp si iubire, iubirea descoperindu-ni-se ca o altă coordonată fundamentală a omului. Este de ajuns să răsfoim câteva pagini din

Teologia Dogmatică Ortodoxăa părintelui Dumitru Stăniloae de exemplu, ca să aflăm cu oarecare surprindere si bucurie, că tim­pul pur si simplu dispare atunci când iubi­rea se împlineÅŸte în rostul ei¹.Poate că cei mai mulÅ£i dintre voi veÅ£i fi la fel de plăcut surprinsi ca mine atunci când, la începu­tul anilor mei de scoală teologică, desco­peream acest lucru si vi se va părea inte­resant să vorbim despre acest subiect, să-l repunem oarecum în actualitate.

Ce fel de timp am în vedere si la ce fel de iubire mă refer?

Poate părea desuet si fără niciun rost să vorbeÅŸti în vremurile noastre despre iubi­re. Probabil vă întrebaÅ£i ce as putea spune nou despre un subiect atât de vechi, de cu­noscut si de răspândit? Toată lumea stie foarte bine ce este iubirea; cunoastem atâ­tea feluri ale ei: iubirea dintre părinÅ£i si co­pii, dintre soÅ£ si soÅ£ie, dintre diferiÅ£i mem­bri ai familiei, iubirea pentru animale, pentru muncă, pentru talentele si abilităÅ£i­le noastre atât de felurite, iubirea pentru casă, masină, grădina sau piscina din curte.

CunoaÅŸtem tot felul de iubiri: romantice, pasionale, carnale, egoiste, altele pline de mândrie, iubirea de Å£ară, de neam, etc. Putem înÅŸirui nenumărate feluri de iubire, fără însă a avea pretenÅ£ia de a le fi epuizat în vreun fel. De asemenea putem da nesfâr­ÅŸite definiÅ£ii ale iubirii, unele mai savante ÅŸi mai elaborate decât altele, ÅŸi ÅŸtim bine că nu le vom epuiza vreodată ÅŸi nici nu vom fi îndeajuns de mulÅ£umiÅ£i.

Despre toate iubirile enumerate, pe care mă grăbesc să le numesc: fireÅŸti, nu îmi propun să vorbesc acum ÅŸi aceasta nu pentru că le-aÅŸ nesocoti sau le-aÅŸ consi­dera lipsite de importanÅ£ă, ci doar din lip­să de timp ÅŸi din dorinÅ£a alegerii unui su­biect mai precis, mai restrâns, anume: acela al iubirilor pe care le voi numi gene­ric: suprafireÅŸti sau supranaturale. Acestea au proprietatea că depăÅŸesc gra­niÅ£a timpului ÅŸi a spaÅ£iului ÅŸi ne vorbesc despre realitatea ÎmpărăÅ£iei lui Dumnezeu, nevăzută de ochii trupeÅŸti, dar nu mai pu­Å£in reală. Mă voi strădui, în cele ce urmea­ză, să spun câte ceva despre această iubi­re mai presus de fire. Ea are menirea să-l înalÅ£e pe omul care încearcă să iubească astfel, deasupra imediatului, introducându-l într-o altă dimensiune, în care comu­nicarea cu Dumnezeu ÅŸi cu sfinÅ£ii Săi este una firească, deÅŸi după cum vom vedea, omul ajuns în acest stadiu este deasupra firescului.

Se impune o precizare încă de la început, aceea că iubirea la care mă refer este iubirea lui Dumnezeu, atributul esenÅ£ial care Îl defineÅŸte pe Dumnezeu ca iubire ÅŸi care ne descoperă ceea ce este Dumnezeu. Gus­tarea din această iubire este dăruită omului, doar de către Dumnezeu ÎnsuÅŸi, prin Duhul Sfânt, printr-o cale de urmat, aparent impo­sibilă: iubirea tuturor oamenilor (a seme­nilor noÅŸtri, a aproapelui nostru, după lim­bajul bisericesc), fără deosebire si mai ales a vrăjmaÅŸilor noÅŸtri, având ca trăsătură de caracter smerenia ÅŸi bunătatea, sau lipsa de răutate. Iată calea! Imposibilă la prima ve­dere, dar abordabilă după învăÅ£ătura Biseri­cii, prin ajutorul lui Dumnezeu.

O întrebare firească: cum să-l iubesc pe cel care mă răneÅŸte, cum să se instale­ze în mintea ÅŸi inima mea gânduri înălÅ£ă­toare, pentru cel care tocmai m-a înjosit, m-a umilit, m-a rănit în modul cel mai ab­ject? Răspunsul tot la fel de normal ÅŸi sin­cer: este imposibil. De aceea este nevoie de Dumnezeu, de ajutorul Său, de Iisus Hristos care este Fiul lui Dumnezeu ÅŸi Fiul Omului ÅŸi de intervenÅ£ia Lui salvatoare pentru noi, deoarece omul singur nu se poate ajuta, nu poate reuÅŸi să iubească ast­fel. Este nevoie de acest Chip al Tatălui Ceresc, blând ÅŸi smerit, care să reînnoias­că chipul omului căzut în păcat. Nu mi se poate cere ÅŸi nu trebuie, sub pretextul îm­plinirii poruncii iubirii, să iubesc răuta­tea, cruzimea, sau nedreptatea duÅŸmanu­lui meu care mă asupreÅŸte, în orice fel s-ar prezenta ea, ci sunt invitat să văd în el chipul Domnului meu ÅŸi pe Acesta să-L iubesc în el. Iată de ce porunca iubirii de Dumnezeu ÅŸi de aproapele, deÅŸi separate între ele, ca două porunci distincte, ni se prezintă totuÅŸi ÅŸi ca o unitate: prima, ca împlinire a celeilalte, cea de-a doua, ca îm­plinire a celei dintâi.

O altă întrebare legitimă: de ce să de­punem un astfel de efort, aparent degra­dant ÅŸi umilitor în ochii celorlalÅ£i? Ce avan­taje putem dobândi de pe urma unei astfel de lucrări? Sfânta Scriptură ne des­coperă că „cele ce ochiul n-a văzut ÅŸi ure­chea n-a auzit ÅŸi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”².Este de-ajuns să expe­rimentăm un simplu gest de bunătate sau iubire pentru vreun frate de-al nostru ÅŸi vom ÅŸi gusta din răsplata lui: bucuria, dul­ceaÅ£a ÅŸi căldura covârÅŸitoare, specifică co­muniunii cu Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu este iubire”³ ÅŸi ori de câte ori săvârÅŸim un gest de iubire, de fiecare dată ne asemănăm cu Dumnezeu ÅŸi ne unim cu El. Iubirea se răsplăteÅŸte pe ea însăÅŸi, imediat, ca un automat, mai ales atunci când ea este firească. Este uÅŸor să iubeÅŸti astfel, puÅ£in mai greu este însă când do­rim să iubim suprafiresc, pentru că o ast­fel de iubire se pregăteÅŸte, se împlineÅŸ­te treptat. Când pornim pe calea de a o dobândi, întâmpinăm o mulÅ£ime de pie­dici, însă dacă reuÅŸim, avem avantajul de a gusta din răsplata ei veÅŸnică, ca un dar suprafiresc. Dar cum să învăÅ£ăm să iubim astfel, veÅŸnic, peste puterile noastre? Cum să-L iubim pe Dumnezeu în felul acesta? Ce-i de făcut?... căci fără această iubire, viaÅ£a noastră simÅ£im că nu prea mai are sens.

Voi încerca să vă ofer câteva repere ÅŸi voi începe, firesc, cu Sfânta Scriptură. Iată ce ne învaÅ£ă Sfântul Evanghelist Ioan: „dra­gostea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui; ÅŸi poruncile Lui nu sunt grele.

Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieÅŸte lumea, si aceasta este biruinÅ£a care a biruit lumea: credinÅ£a noastră. Cine este cel ce biruieste lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?”⁴.AÅŸadar re­comandarea Apostolului Iubirii, cum mai este cunoscut Sf. Ioan, este: să păzim po­runcile lui Dumnezeu si să ne păstrăm credinÅ£a în El.

Oaltă recomandare o aflăm de la Sf. Ioan Casian, care ne învaÅ£ă: „nu vom pu­tea să ne ridicăm la acea adevărată desăvâr­ÅŸire[adică a dragostei n.n.] decât dacă, aÅŸa precum El mai întâi ne-a iubit numai pen­tru mântuirea noastră, ÅŸi nu a altcuiva, să-L iubim ÅŸi noi pentru dragostea Lui, ÅŸi nu a al­tuia(...) trecând la dragostea de binele în­suÅŸi fără schimbare, pe cât este cu putinÅ£ă fi­rii omeneÅŸti să ne însuÅŸim ceea ce este bun”⁵.

Observăm că Sf. Ioan Casian ne îndeam­nă să avem cugetul curat si sincer când ne angajăm la dobândirea unei astfel de iubiri, să nu iubim cu interes, pentru vreo răsplată, ci doar din dorinÅ£a de a face bi­nele ÅŸi de a ne uni cu însuÅŸi izvorul bine­lui ÅŸi al iubirii.

Aminteam chiar la început că Sf. Evanghelie ne cheamă să ne angajăm să-i iubim ÅŸi pe vrăjmaÅŸi, Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „IubiÅ£i pe vrăjmaÅŸii voÅŸtri, bi­necuvântaÅ£i pe cei ce vă blestemă, faceÅ£i bine celor ce vă urăsc ÅŸi rugaÅ£i-vă pentru cei ce vă vatămă ÅŸi vă prigonesc, ca să fiÅ£i fiii Tatălui vostru Celui din ceruri”⁶.Iar Sf. Ioan Casian adaugă că „Prin această dragoste, cine va ajunge la chipul ÅŸi asemănarea cu Dumnezeu va fi desfătat de plăcerea binelui însuÅŸi, ÅŸi (...) de aici încolo nu se va mai mânia de nici un păcat al celor ce păcătuiesc, ci va cere cu durere ÅŸi răbdare mai degrabă iertare pen­tru neputinÅ£ele lor, amintindu-ÅŸi că ÅŸi el mul­tă vreme a fost îmboldit de patimi asemănă­toare, până să fie salvat de mila Domnului (...) stând în această umilinÅ£ă a minÅ£ii, el va putea să îndeplinească acea poruncă evan­ghelică: iubiÅ£i pe duÅŸmanii voÅŸtri, faceÅ£i bine celor ce vă urăsc pe voi ÅŸi rugaÅ£i-vă pentru cei ce vă prigonesc ÅŸi vă defăimează”⁷. Mai învăÅ£ăm un lucru important, anume: să avem compasiune si înÅ£elegere pentru cei care ne greÅŸesc si să ne rugăm pen­tru ei, ÅŸi voi adăuga cuvintele Sf. Ioan Casian: cu durere ÅŸi răbdare.

Iată câteva principii de bază pentru cei care doresc să iubească mai presus de iubi­rea obiÅŸnuită. Deoarece mi se pare extrem de important, repet: iubirea mai presus de fire o putem dobândi în mod treptat, ÅŸi doar cu ajutorul lui Dumnezeu.

În final revin la gândul meu de început referitor la timpul pe care îl trăim astăzi ÅŸi aici. El este al nostru, Dumnezeu ni l-a dă­ruit ÅŸi îl putem folosi chiar de-acum, în mod obiÅŸnuit ÅŸi responsabil, pentru a obÅ£ine cu ajutorul lui Dumnezeu ceva minunat, ne­obiÅŸnuit ÅŸi mai presus de fire: sfinÅ£enia, adi­că unirea noastră cu Dumnezeu prin har.

Să privim la sfinÅ£i ÅŸi să învăÅ£ăm de la ei, să-i rugăm să ne ajute ÅŸi ei vor fi bucuroÅŸi să o facă, ca unii care cu adevărat iubesc. Iubind ÅŸi noi, timpul se va opri în loc, căci se va împlini scopul pentru care a fost cre­at de Dumnezeu ÅŸi dat nouă. Iubirea lui Dumnezeu va fi ÅŸi iubirea noastră ÅŸi astfel vom vieÅ£ui veÅŸnic împreună cu El.