Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Cimitirul este şcoala şcolilor. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
Oamenii cu care interacţionez sunt profesorii mei. Evenimentele importante în viaţă sunt experienţe revelatoare: boala, moartea, pierderile, traumele, cuibul gol. Strada, copacul, cunoscuţii, banca, şcoala, casa, biserica, locurile preferate, mall-ul, parcul, toate se vor evapora cândva. Când? Atunci când vom muri. Nu există nimic stabil, nimic care să dureze o eternitate. În tăcerea nopţii moartea pândeşte. Putem sfida moartea, o putem nega sau putem să vorbim despre moarte.
Ce sentiment avem faţă de moarte? De ce ne este frică de ea? Naturală sau violentă, moartea este singura certitudine în faţa căreia tremurăm. Important nu este că murim, ci cum murim. Senin sau cu păreri de rău, pregătit sau surprins, în temniţa regretelor sau în libertatea credinţei. Moartea modifică priorităţile în viaţă, ne învaţă să trăim şi ne vindecă de moarte înainte de moarte.
„Moartea nu te invită la o cafea, moartea vine şi te ia”, ne transmite părintele Arsenie Papacioc. Tăceri, şoapte, strigăte. Relaţionăm cu moartea prin negare, diversiune sau înlocuire. Cineva îmi povestea în cadrul unei şedinţe de consiliere că, pentru a nu se mai gândi la moarte, munceşte foarte mult, până la epuizare, în aşa fel încat nu mai e timp de teamă. Şi câte feluri de anestezie există! Ideea de moarte nu este uşor de gestionat emoţional. Fiecare cultură dezvoltă propriile metode cognitiv-comportamentale de relaţionare cu moartea.
Trăirea doliului după moartea cuiva apropiat prin diferite simptome poate amplifica sau aerisi pierderea suferită. Gânduri intruzive despre persoana care a murit, sentimente intense de dor faţă de persoana dispărută, căutarea persoanei respective, sentimente intense de însingurare, pierderea scopurilor şi lipsa viitorului, sentimente de inutilitate, absenţa răspunsurilor emoţionale, dificultatea de a accepta că persoana a murit, ideea că viaţa este goală şi lipsită de sens sau că o parte din sine a murit, iritabilitate, mânie, furie şi cinism excesiv legate de pierderea suferită pe o durată de minimum 6 luni pot fi criteriile doliului complicat. Mărturie în acest sens sunt contactul vizual şi expresia, limbajul corporal, tonul vocii, stilul comunicării, apatia generală ale celui care trece prin doliu.
O persoană depăşeşte pierderea cu trecerea timpului sau cel puţin îşi creează mecanisme de supravieţuire emoţională pentru a putea continua viaţa, acceptă pierderea şi dă un nou înţeles pierderii, vieţii şi identităţii. În travaliul de doliu se cuvine a fi răbdător cu durerea şi celelalte sentimente care vin, deoarece acest proces implică multe emoţii care nu se confruntă cu un calendar. Recuperarea înseamnă în primul rând să vorbeşti despre ceea ce simţi cu adevărat. Transformăm durerea în întâlnire cu Hristos, în creştere şi dezvoltare personală. Alimentaţia corectă, activitatea, exerciţiile fizice, odihna corespunzătoare, compasiunea şi iertarea, rugăciunea, relaxarea, muzica, lectura, vacanţele, ritualurile de familie sau cu prietenii, întâlnirea cu un părinte duhovnic sau cu un psiholog pot fi metode de depăşire a traumei. Simpla prezenţă a unei alte persoane lângă cineva suferind sau lângă patul unui muribund este cel mai mare ajutor oferit. Oamenii sunt adesea bolnavi de singurătate, neiubire şi nonsens...
Carevasăzică, femei şi bărbaţi torturaţi de frica de moarte sunt mulţi. Suflu de gheaţă al preludiului morţii ce respiră prin morminte, spitale, străzi sau case relatează povestea. Singurătatea, cortina de tăcere şi izolare, măreşte angoasa morţii. Este o călătorie în care pornim singuri, indiferent câţi oameni am avut în preajmă. Oare a plouat destul peste suflete? Fragilitatea şi importanţa fiecărui moment şi a fiecărei fiinţe trezesc în inima noastră compasiunea. Comunicând mai profund cu cei pe care îi iubim, bucurându-ne mai des de frumuseţea vieţii putem confrunta mai uşor ideea propriei morţi. Cu cât trăim mai puţin viaţa, cu atât anxietatea în faţa morţii este mai mare. Sondăm sentimentele pe care evenimentele le provoacă şi le ventilăm. Suntem atât prizonierul, cât şi gardianul în închisoarea interioară.
„Ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viaţa prin Înviere”, spunea Mitropolitul Bartolomeu Anania. Există Viaţă după viaţă. Cazurile de moarte clinică sunt obiect de studiu, fiind experienţe universale indiferent de cultură, religie, spaţiul geografic. Mărturiile celor care au trecut dincolo şi s-au întors sunt tot mai revelatoare. Puteau vedea totul aici, dar nu puteau transmite nimic de dincolo! Experienţele morţii iminente ar avea o explicaţie pentru oamenii de ştiinţă ca fiind simple manifestări chimice ale creierului. „O lumină încântătoare, un ocean de lumină, o strălucire orbitoare, o stare de fericire, un ocean de dragoste absolută, derularea filmului vieţii” sunt descrierile comune ale celor care au avut experienţa morţii, în polemică deschisă cu unii psihiatri şi neurologi care pot explica privarea de oxigen a creierului ca provocând o manifestare halucinantă. Totuşi, a vedea în afara spitalului, în camera de alături, în alte zone în acelaşi timp, în momentul când creierul nu mai funcţionează sunt lucruri neobişnuite şi nu există o explicaţie ştiinţifică pentru ele. Societatea raţională refuză să creadă lucrurile pe care nu şi le poate explica.
Învierea lui Hristos ne încredinţează că după moarte există viaţă, iar moartea ne conduce la Înviere. „Omul? – o fiinţă pregătită pentru veşnicie prin divino-umanizare. Omul în Hristos este infinit şi nemuritor, pentru că «a trecut din moarte la viaţă» (In 5, 24), moartea nu-i mai întrerupe existenţa; ea se prelungeşte din timp în veşnicie”,spune Sfântul Iustin Popovici.
Închei aceste gânduri cu câteva rânduri din inegalabilul poet Grigore Vieru: „Nu am, moarte, cu tine nimic,/Eu nici măcar nu te urăsc,/ Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum luminapârăsc./Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi/ de ai avea mamă şi ar muri,/ Ce-ai face tu şi cum arfi/ De-ai avea copii şi ar muri?!/Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc./Nu frică, nu teamă,/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii.”
Ieromonahul Hrisostom Filipescu, Egumenul Schitului Ţibucani
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team