Ce sentiment avem faţă de moarte? De ce ne este frică de ea? Naturală sau vi­olentă, moartea este singura certitudine în faţa căreia tremurăm. Important nu este că murim, ci cum murim. Senin sau cu pă­reri de rău, pregătit sau surprins, în temniţa regretelor sau în libertatea credinţei. Moartea modifică priorităţile în viaţă, ne învaţă să trăim şi ne vindecă de moarte înainte de moarte.

„Moartea nu te invită la o cafea, moar­tea vine şi te ia”, ne transmite părintele Arsenie Papacioc. Tăceri, şoapte, strigăte. Relaţionăm cu moartea prin negare, di­versiune sau înlocuire. Cineva îmi poves­tea în cadrul unei şedinţe de consiliere că, pentru a nu se mai gândi la moarte, munceşte foarte mult, până la epuizare, în aşa fel încat nu mai e timp de teamă. Şi câte feluri de anestezie există! Ideea de moarte nu este uşor de gestionat emoţional. Fiecare cultură dezvoltă propriile meto­de cognitiv-comportamentale de relaţionare cu moartea.

Trăirea doliului după moartea cuiva apropiat prin diferite simptome poate am­plifica sau aerisi pierderea suferită. Gânduri intruzive despre persoana care a murit, sen­timente intense de dor faţă de persoana dispărută, căutarea persoanei respective, sentimente intense de însingurare, pierde­rea scopurilor şi lipsa viitorului, sentimen­te de inutilitate, absenţa răspunsurilor emoţionale, dificultatea de a accepta că per­soana a murit, ideea că viaţa este goală şi lipsită de sens sau că o parte din sine a mu­rit, iritabilitate, mânie, furie şi cinism exce­siv legate de pierderea suferită pe o durată de minimum 6 luni pot fi criteriile doliu­lui complicat. Mărturie în acest sens sunt contactul vizual şi expresia, limbajul cor­poral, tonul vocii, stilul comunicării, apa­tia generală ale celui care trece prin doliu.

O persoană depăşeşte pierderea cu tre­cerea timpului sau cel puţin îşi creează me­canisme de supravieţuire emoţională pen­tru a putea continua viaţa, acceptă pierderea şi dă un nou înţeles pierderii, vieţii şi identităţii. În travaliul de doliu se cuvine a fi răbdător cu durerea şi celelalte senti­mente care vin, deoarece acest proces im­plică multe emoţii care nu se confruntă cu un calendar. Recuperarea înseamnă în pri­mul rând să vorbeşti despre ceea ce simţi cu adevărat. Transformăm durerea în întâl­nire cu Hristos, în creştere şi dezvoltare personală. Alimentaţia corectă, activitatea, exerciţiile fizice, odihna corespunzătoare, compasiunea şi iertarea, rugăciunea, rela­xarea, muzica, lectura, vacanţele, ritualuri­le de familie sau cu prietenii, întâlnirea cu un părinte duhovnic sau cu un psiholog pot fi metode de depăşire a traumei. Simpla prezenţă a unei alte persoane lângă cineva suferind sau lângă patul unui muribund este cel mai mare ajutor oferit. Oamenii sunt adesea bolnavi de singurătate, neiubire şi nonsens...

Carevasăzică, femei şi bărbaţi torturaţi de frica de moarte sunt mulţi. Suflu de gheaţă al preludiului morţii ce respiră prin morminte, spitale, străzi sau case relatea­ză povestea. Singurătatea, cortina de tă­cere şi izolare, măreşte angoasa morţii. Este o călătorie în care pornim singuri, in­diferent câţi oameni am avut în preajmă. Oare a plouat destul peste suflete? Fragilitatea şi importanţa fiecărui moment şi a fiecărei fiinţe trezesc în inima noastră compasiunea. Comunicând mai profund cu cei pe care îi iubim, bucurându-ne mai des de frumuseţea vieţii putem confrun­ta mai uşor ideea propriei morţi. Cu cât trăim mai puţin viaţa, cu atât anxietatea în faţa morţii este mai mare. Sondăm sen­timentele pe care evenimentele le provoa­că şi le ventilăm. Suntem atât prizonierul, cât şi gardianul în închisoarea interioară.

„Ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viaţa prin Înviere”, spunea Mitropolitul Bartolomeu Anania. Există Viaţă după viaţă. Cazurile de moarte clinică sunt obiect de studiu, fiind experienţe univer­sale indiferent de cultură, religie, spaţiul geografic. Mărturiile celor care au trecut dincolo şi s-au întors sunt tot mai revela­toare. Puteau vedea totul aici, dar nu pu­teau transmite nimic de dincolo! Experienţele morţii iminente ar avea o explicaţie pentru oamenii de ştiinţă ca fi­ind simple manifestări chimice ale creie­rului. „O lumină încântătoare, un ocean de lumină, o strălucire orbitoare, o stare de fericire, un ocean de dragoste absolu­tă, derularea filmului vieţii” sunt descrie­rile comune ale celor care au avut experienţa morţii, în polemică deschisă cu unii psihiatri şi neurologi care pot ex­plica privarea de oxigen a creierului ca provocând o manifestare halucinantă. Totuşi, a vedea în afara spitalului, în ca­mera de alături, în alte zone în acelaşi timp, în momentul când creierul nu mai funcţionează sunt lucruri neobişnuite şi nu există o explicaţie ştiinţifică pentru ele. Societatea raţională refuză să creadă lu­crurile pe care nu şi le poate explica.

Învierea lui Hristos ne încredinţează că după moarte există viaţă, iar moartea ne conduce la Înviere. „Omul? – o fiinţă pregătită pentru veşnicie prin divino-umanizare. Omul în Hristos este infinit şi nemu­ritor, pentru că «a trecut din moarte la via­ţă» (In 5, 24), moartea nu-i mai întrerupe existenţa; ea se prelungeşte din timp în veşnicie”,spune Sfântul Iustin Popovici.

Închei aceste gânduri cu câteva rân­duri din inegalabilul poet Grigore Vieru: „Nu am, moarte, cu tine nimic,/Eu nici mă­car nu te urăsc,/ Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum luminapârăsc./Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi/ de ai avea mamă şi ar muri,/ Ce-ai face tu şi cum arfi/ De-ai avea copii şi ar muri?!/Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din pro­pria-mi viaţă trăiesc./Nu frică, nu teamă,/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii.”

Ieromonahul Hrisostom Filipescu, Egumenul Schitului Ţibucani