Dialogul acesta s-a petrecut acum câteva săptămâni într-o şcoală din România, între un psiholog şi un copil de 11 ani. Cred că fiecare român cunoaşte măcar o poveste ase­mănătoare: familii în care unul din părinţi (sau amândoi) au plecat la muncă în străină­tate ca să câştige bani şi să le poată oferi co­piilor lor un trai mai bun. Copiii rămân aca­să, crescuţi şi educaţi de bunici, unchi, mătuşi... dar cu un dor nepotolit de mângâierile ma­mei şi de hârjonelile cu tata. Însă acest dor îl resimt uneori chiar şi copiii care nu sunt despărţiţi de părinţii deveniţi bărbaţi şi femei „de carieră”, care îşi petrec foarte mult timp la serviciu, de multe ori din aceeaşi dorinţă, de a-şi asigura o situaţie materială bună, în­cât „copilului meu să nu-i lipsească nimic” Dar, în ambele cazuri, pe măsură ce timpul trece şi copiii cresc, părinţii îşi dau seama că nu le-au oferit copiilor lor ceea ce le era cel mai necesar: prezenţa şi timpul lor!

Acest dor al copilului de se simţi ocro­tit rămâne în fiecare din noi, oamenii mari¹ şi iese la iveală mai ales în situaţiile de tul­burare, de teamă, atunci când ne dăm sea­ma cât de fragili suntem. Şi dacă copiii aşteaptă, în mod firesc, mângâiere şi ocroti­re de la părinţii lor, oamenii mari o aşteaptă de la cei pe care ei îi numesc părinţi: de la preoţii Bisericii. Aşa s-a întamplat şi anul acesta, atât în Franţa, după atentatele din ianuarie² şi din noiembrie³, cât şi în România, după incendiul dintr-un club bucureştean în urma căruia zeci de tineri au murit şi alte zeci au fost grav răniţi⁴ (şi care a fost urmat de mişcări de stradă).

„Biserica e mama poporului român.” Am auzit de atâtea ori aceste cuvinte... Le-au auzit şi acei oameni care au ieşit în stradă şi-au scandat tot felul de lucruri (şi) la adre­sa Bisericii. Sunt convins că nu toţi au fă­cut-o din răutate sau pentru că au fost manipulaţi. Mulţi din ei sunt tineri şi au un­deva înăuntrul lor o căutare autentică, o dorinţă arzătoare de adevăr, de frumos: „Tot omul caută adevărul, caută viaţa, de unde vine şi unde este destinat să meargă”⁵, Poate că ei nu ştiu mereu cum să-şi exprime aces­te căutari, pentru că „omul nu ştie, dar tânjeşte, însetează după ceea ce este adevă­rul şi neştiind, caută aiurea”⁶. Strigătele lor nu au fost altceva decât exprimarea faptului că ei simt că aceasta mamă e prea preocupa­tă de cariera sa şi prea absentă din viaţa lor. Poate că această simţire a lor este exagerată, poate că nici ei nu au încercat să meargă spre Biserică cu inima deschisă, aşa cum ei cer slujitorilor Bisercii să meargă spre ei. În ori­ce caz, noi, ca oameni din Biserică, putem privi cu ochi duhovniceşti toate aceste ma­nifestări, le putem vedea ca o chemare la pocăinţă şi la grija ca nu cumva să ajungă să se împlinească spusele părintelui Arsenie Boca: „vine timpul, şi e foarte aproape, când toţi preoţii vor repara bisericile, iar alţii vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufle­tul omului, vor rămâne bisericile goale, cu­cuvele vor cânta într-însele”⁷.