„Mama, tata, îmbrățișați-mă!... Părinte, spune-mi o vorbă bună!”

Dialogul acesta s-a petrecut acum câteva săptămâni într-o școală din România, între un psiholog și un copil de 11 ani. Cred că fiecare român cunoaște măcar o poveste ase­mănătoare: familii în care unul din părinți (sau amândoi) au plecat la muncă în străină­tate ca să câștige bani și să le poată oferi co­piilor lor un trai mai bun. Copiii rămân aca­să, crescuți și educați de bunici, unchi, mătuși... dar cu un dor nepotolit de mângâierile ma­mei și de hârjonelile cu tata. Însă acest dor îl resimt uneori chiar și copiii care nu sunt despărțiți de părinții deveniți bărbați și femei „de carieră”, care își petrec foarte mult timp la serviciu, de multe ori din aceeași dorință, de a-și asigura o situație materială bună, în­cât „copilului meu să nu-i lipsească nimic” Dar, în ambele cazuri, pe măsură ce timpul trece și copiii cresc, părinții își dau seama că nu le-au oferit copiilor lor ceea ce le era cel mai necesar: prezența și timpul lor!

Acest dor al copilului de se simți ocro­tit rămâne în fiecare din noi, oamenii mari¹ și iese la iveală mai ales în situațiile de tul­burare, de teamă, atunci când ne dăm sea­ma cât de fragili suntem. Åži dacă copiii așteaptă, în mod firesc, mângâiere și ocroti­re de la părinții lor, oamenii mari o așteaptă de la cei pe care ei îi numesc părinți: de la preoții Bisericii. Așa s-a întamplat și anul acesta, atât în Franța, după atentatele din ianuarie² și din noiembrie³, cât și în România, după incendiul dintr-un club bucureștean în urma căruia zeci de tineri au murit și alte zeci au fost grav răniți⁴ (și care a fost urmat de mișcări de stradă).

„Biserica e mama poporului român.” Am auzit de atâtea ori aceste cuvinte... Le-au auzit și acei oameni care au ieșit în stradă și-au scandat tot felul de lucruri (și) la adre­sa Bisericii. Sunt convins că nu toți au fă­cut-o din răutate sau pentru că au fost manipulați. Mulți din ei sunt tineri și au un­deva înăuntrul lor o căutare autentică, o dorință arzătoare de adevăr, de frumos: „Tot omul caută adevărul, caută viața, de unde vine și unde este destinat să meargă”⁵, Poate că ei nu știu mereu cum să-și exprime aces­te căutari, pentru că „omul nu știe, dar tânjește, însetează după ceea ce este adevă­rul și neștiind, caută aiurea”⁶. Strigătele lor nu au fost altceva decât exprimarea faptului că ei simt că aceasta mamă e prea preocupa­tă de cariera sa și prea absentă din viața lor. Poate că această simțire a lor este exagerată, poate că nici ei nu au încercat să meargă spre Biserică cu inima deschisă, așa cum ei cer slujitorilor Bisercii să meargă spre ei. În ori­ce caz, noi, ca oameni din Biserică, putem privi cu ochi duhovnicești toate aceste ma­nifestări, le putem vedea ca o chemare la pocăință și la grija ca nu cumva să ajungă să se împlinească spusele părintelui Arsenie Boca: „vine timpul, și e foarte aproape, când toți preoții vor repara bisericile, iar alții vor construi altele noi, dar nelucrând ei la sufle­tul omului, vor rămâne bisericile goale, cu­cuvele vor cânta într-însele”⁷.