Dacă ar fi să parafrazăm spusele lui G. Canguilhem, am putea considera că „păcatul presupune o existenţă conform normelor inferioare, acelea care con­strâng omul să trăiască într-un mediu îngust, limitat” deoarece prin natura lui, păcatul are acelaşi efect ca şi boala, de limitare, de încadrare (strâmtorare) a vieţii omului, acesta conformându-se unor altfel de norme.

Cuvântul om vine din grecescul „an-tropos” care înseamnă „fiinţă ori­entată în sus, spre cer”. Păcatul nu face altceva decât să împiedice această ori­entare a omului sădită în el de către Dumnezeu⁵. Când preotul dă dezlega­re de păcate înseamnă că păcatul are cu adevărat această „proprietate” de a lega pe om într-un mod nevăzut, de a-l ţine ţintuit, dar nu într-un loc, ci într-o sta­re, într-un fel de a fi.

Într-o parabolă, se spune că odată un om, străbătând pădurea, a găsit un pui de vultur, căzut din cuib, l-a adus acasă şi l-a pus în curte, unde acesta a învăţat repede să ciugulească mâncarea găini­lor şi să se poarte ca ele. Într-o zi un na­turalist, în trecere pe acolo, a întrebat pe gospodar: „Cum un vultur, regele păsărilor, a ajuns să trăiască printre gă­ini?”

„Fiindcă l-am hrănit cu mâncarea găinilor şi l-am învăţat să se poarte şi să fie o găină, deci nu mai este vultur”.

„Totuşi, a insistat naturalistul, are ini­ma şi aripile unui vultur şi poate, desi­gur, învăţa să zboare!” După ce s-au sfă­tuit multă vreme, cei doi au hotărât să vadă dacă acest lucru ar fi cu putinţă. Naturalistul a luat cu delicateţe vulturul în braţe şi a spus:

„Tu aparţii cerului, nu pământului. Deschide-ţi aripile şi zboară!” Dar vulturul părea nesigur. Nu ştia bine cine era şi văzând găinile care ciuguleau prin curte s-a întors degrabă la ele. Fără să se descu­rajeze deloc, naturalistul s-a întors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperişul casei şi i-a spus: „Tu eşti vultur, deschide-ţi aripile şi zboară!” Dar tânărului vul­tur îi era frică de această noutate şi s-a în­tors înapoi, să ciugulească alături de găini. A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul şi l-a dus pe vârful unui deal înalt. Acolo a ridicat în sus, cât îi permi­teau braţele, pe regele păsărilor şi i-a spus cu dragoste şi încredere: „Eşti un vultur, aparţii cerului, nu pământului, deschide-ţi aripile şi zboară!” Vulturul a privit în jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu găini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu şi- a luat zborul încă. Atunci naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stâncă şi l-a întins către soare. Vulturul a început să tremure. Încet, încet şi-a des­chis aripile. În sfârşit, cu un strigăt de tri­umf, şi-a luat zborul spre cer. Parabola spune că vulturul s-ar putea ca să-şi amin­tească şi acum de găini, s-ar putea ca, din când în când, să viziteze poiata, dar după cât se ştie nu s-a mai întors niciodată să trăiască printre găini.

Păcatul perverteşte felul omului de a gândi. Nefirescul devine firesc. Repe­tat, el devine patimă, o a doua natură⁶. Sfântul Maxim Mărturisitorul o numeşte pe aceasta din urmă iraţională: „Totul pe lume este raţional, având temeiul într-o raţiune divină; numai patima este iraţională”⁷. Necunoaşterea lui Dumne­zeu pare a fi principala cauză a păcatu­lui: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi vor­bit, păcat n-ar avea; dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor”⁸. Ceea ce Dumnezeu sfătuieşte odinioa­ră pe Adam, sfătuieşte prin el pe fiecare dintre noi: „Nu mâncati că veţi muri!”⁹. Muşcat la inimă de şarpele demiurgiei¹⁰, dorind să fie dumnezeu fără Dumnezeu, Adam se lipseşte de harul lui Dumne­zeu. Şi ce poate omul singur fără harul lui Dumnezeu? Nimic¹¹. Aceasta este şi finalitatea păcatului: el nu numai că strâmtorează viaţa omului, dar o şi duce spre nimic.

„Duhul este Cel Care ne fereşte de singurătatea ucigătoare. De aceea e Mângâietorul. Totdeauna El îţi oferă o comuniune. În El oricine găseşte o mân­gâiere. El ne asistă totdeauna. El ne în­viorează bucuria noastră de Dumnezeu. El e de viaţă-făcătorul”¹². Pentru aceea şi Biserica se roagă necontenit:

„Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Cel ce pretutindenea eşti si toate le plineşti, Vistierul bunătă­ţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, şi ne curăţeste pe noi de toată întinăciunea, şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre

Note:

1. Georges Canguilhem, „Le normal et le pathologique”, Presses universitaires de France,Paris, p. 96.
2. Norme de funcţionare pot exista şi la omul sănătos şi la cel bolnav, numai că ele diferă total unele de altele.
3. Georges Canguilhem, op. cit., p. 117.
4. Chirurg şi fiziolog francez (1879-1955); citat din Georges Canguilhem, „La pensee de Rene Leriche”, Revue philosophique de la France et de l’Etranger, Presses universitaires de France, Paris, p. 313
5. Facere 1, 27: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”.
6. Se spune la Avva Dorotei că un frate care în mirenie furase mult se gândeşte să se călugărească. Şi călugărindu-se, sigur că a încercat să nu mai fure, numai că peste o vreme oarecare a fost găsit fu­rând, şi a fost întrebat de stareţ: „De ce furi?” Şi a răspuns aşa: „Fur pentru că-mi este foame îna­inte de masa de obşte şi simt nevoia să mănânc şi mi-a fost ruşine să cer şi am furat”. Atunci stare­ţul l-a dat în grijă pe acest frate lui Avva Dorotei şi i-a zis: „De câte ori îi este foame, du-te cu el la chelar, la magazioner şi să-i dea ceea ce îi trebuie”. Aşa a făcut. Şi i-a dat tot ce-i trebuia. Dar peste o vreme din nou a început să fure. Şi l-a întrebat Avva Dorotei: „De ce furi, frate, acum?” „Fur pen­tru că-mi este jenă să mă duc să cer.” „Bine, dar de mine îţi este jenă?”„De sfinţia ta nu-mi este.” „Bun, atunci ori de câte ori îţi este foame, vino la mine în chilie şi ia”. Avea ascultare atunci Avva Dorotei la bolniţă şi avea la el în chilie cele trebuincioase traiului. Şi o vreme a fost bine. Dar pes­te o vreme din nou a furat. Şi atunci, uimit, Avva Dorotei l-a întrebat: „Acum de ce furi?” Şi i-a răs­puns aşa: „Nu ştiu, părinte; am avut tot ce-mi trebuie şi am putut lua de la sfinţia ta, dar aşa îmi vine şi-mi vine şi-i musai să mă duc să fur”. „Şi ce faci cu cele furate, că-mi închipui că nu le mă­nânci pe toate?” „Nu, le duc măgarului.” Şi concluzia trasă de părinţi a fost că păcatul furtului a de­venit o a doua natură pentru fratele respectiv.
7. Filocalia, vol II, Sfântul Maxim Mărturisitorul, p. 24: „De pildă, lacomul ştie că nici o mâncare nu-i va satisface vreodată lăcomia, iar cel ce urăşte simte că semenul pe care-l urăşte nu poate stinge focul urii, chiar dacă va fi consumat total de ea. Raţional ar fi ca nici lacomul, nici cel ce urăşte să nu se lase chinuiţi de aceste patimi. Dar nu o face nici unul, persistând în chinurile lor iraţionale.Şi atunci, raţional ar fi ca el să nu se lase chinuit de această patimă’.
8. Ioan 15, 22.
9. Facere 2, 16-17: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!’.
10. Nae Ionescu în Reflecţii religioase asupra cunoaşterii de Petre Ţuţea, Ed. EIKON, p. 37.
11. Ioan 15, 5: „Fără Mine nu puteţi face nimic”.
12. Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 333.