ÃŽmpreună călători cu Dumnezeu

Acestor gânduri le mai adaug o idee luată din studiile dedicate pelerinajului: „La peregrinatio est une démarche personnelle du jeune homme riche qui répond à l’appel du Christ de tout laisser pour le suivre. Le terme même recouvre la double interprétation de la démarche de partir (per agere) et son statut d’étranger circulant en marge du monde¹. Le «marcheur de Dieu» entreprend une démarche spirituelle…”. Or, noi suntem azi „marcheurs de Dieu” și suntem străini călători prin lume spre unul dintre cei care ne învață cum se ajunge la frăția duhovnicească (în genul relației Sfântului Ioan Casian cu Cuviosul Gherman) și cum să găsim înțelepciunea cea mântuitoare, cea care te duce la unirea sublimă cu Hristos în Euharistie, și apoi la urcarea constantă spre Ierusalimul cel de Sus, de unde iese Legea iubirii și se seamănă în întreaga lume spre restaurare și înnoire.

Iată de ce am zis „împreună călători”. De ce cu Dumnezeu? Pentru că în temelia pelerinajului se află întotdeauna un model biblic viu dezvoltat în gândirea profeților și a literaturii didactico-poetice, dar și în Noul Testament: modelul eliberării din Egipt, din casa robiei și din mediul păcătuirii. Or, Eliberatorul este Dumnezeu, Cel care i-a călăuzit prin pustie ca stâlp de foc și ca nor luminos, Cel care în glasul lui Osea strigă, și, vai, cât de actual este acest strigăt: „Ce să-ți fac ție, Efraime? Ce să-ți fac ție, Israele, fiindcă dragostea ta se risipește ca norii de dimineață, ca roua care se ia de timpuriu?” (Osea 6,4). O, omule!...

Pelerinajul nu este doar o călătorie, o excursie la locuri sfinte, ci el este o contemporaneizare a noastră cu cei care au pășit în cer, pentru a le urma exemplul. Azi ne întoarcem cu toții, mai întâi, spre bisericuțele Dobrogei, cele ca un fagure de miere în care albinele / anahoreții Îl trăiau pe Dumnezeu zi de zi; ne întoarcem spre Arhiepiscopia Tomisului, spre Bretanion, Teofil, Teotim și spre ceilalți episcopi care au militat pentru unitatea Bisericii²; ne însoțim azi cu călugării sciți theopasiți, dar, în chip deosebit, ne însoțim cu Sfinții Ioan Casian și Gherman și ne așezăm în ascultarea cea cumințitoare a părinților care ne arată că Sfânta Scriptură ne aduce cunoștința cea izbăvitoare și luminătoare marginilor.

Căutând rădăcinile / rațiunile cerului. Originar din părțile Dobrogei, educat în paradigma paideiei grecești și cu un fond cultural latin, Sfântul Ioan Casian poartă cu sine caracteristicile Bisericii lui Bretanion, Teofil și Teotim, dorul și dorința de păstrare a unității Bisericii. Dar, pentru pelerinajul nostru de acum, aș dori să subliniez faptul că Sfântul Ioan, în însoțire cu Gherman, pleacă la Betleem, în Egipt, la Constantinopol, la Roma, Antiohia și Marsilia pentru a căuta reperele fundamentale ale căii Împărăției.

Pentru noi acum cred că este important să remarcăm acest act al „însoțirii spirituale”, al frăției duhovnicești dintre Sfântul Ioan și Cuviosul Gherman, deoarece ea este un posibil model și o potențială soluție pentru ieșirea din înstrăinarea zilelor noastre. În Convorbirile sale duhovnicești, Sfântul Ioan are un capitol special dedicat prieteniei. În convorbirea cu Fericitul Iosif găsim lucruri înălțătoare pentru înțelegerea și viețuirea noastră. Noi suntem azi în „lanțurile prieteniei asemănare” sau a identității de vederi, prin asemenea potriviri de gânduri și sentimente se îmblânzesc până și inimile înrăite³. „Mai este și o altfel de dragoste, bazată pe legile firii înseși și ale înrudirii de sânge… dar pe toate acestea le rup și le despart adesea depărtarea, timpul, neînțelegerile ivite în convorbiri sau ciocnirile de interese”⁴. Dar în toate acestea există o dragoste care nu dispare, fiindcă nu ia naștere nici din cunoștințe, nici din legăturile făurite din îndeletnicire sau prin cele de câștig, nici din rudenie sau din alte motive, ci numai din asemănarea virtuților […], aceasta nici măcar moartea nu o sfărâmă”, spre aceasta țintim și noi. Vedeți că am spus mai sus unde ne situăm, suntem în „lanțurile prieteniei asemănare” și trebuie să creștem spre „adevărata prietenie care crește din dubla desăvârșire și virtute a prietenilor”. Virtutea și dorul de desăvârșire ale celor doi cuvioși Părinți i-au unit ca frați și i-au ajutat să trăiască mereu în împreună voire. Este vorba despre o conformare a voințelor în genul celei pe care noi o cerem în Rugăciunea Domnească: Fie voia Ta precum în cer, așa și pe pământ.

Cred că această prietenie ne face să fim împreună călători către împărăția lui Dumnezeu, așa cum au fost cei doi frați duhovnicești pe care îi cinstim azi. Dar, vedeți, ei au căutat rațiunile cerului, formele desăvârșite ale chemării, ale ascultării și ale împlinirii. Deoarece am pomenit despre rădăcinile cerului, vreau să vă spun care sunt acestea: sunt toți cei care au ajuns la deplinătatea vârstei lui Hristos, sunt cei care au lăsat toate și au pășit spre existența conformă cu voia Tatălui ceresc. Aceste rădăcini se numesc: părintele Moise, părintele Pafnutie, Daniel, Serapion, Teodor, Serenus, Isaac, Cheremon, Nesteros, Iosif, Piamun, Ioan, Pinufius, Theonas, Avraam.

Iubiți frați, astăzi aș dori să stăruim puțin asupra începutului peregrinării și să vedem cum suntem chemați, cum răspundem la chemare prin renunțare și cum ne dăruim lui Dumnezeu, în prezentarea Sfântului Ioan Casian. Să încercăm starea de prietenie duhovnicească căutând-o, și nu gândindu-ne la măreția ei. Am parcurs pașii prin care ne exprimăm disprețuirea celor lumești, ne-am cercetat, fiecare dintre noi, voile proprii și cred că am înțeles că toate trebuie puse mai prejos de binele dragostei și al păcii. Înțelegem că nu trebuie să ne supărăm niciodată, dar să încercăm mereu să înlăturăm supărarea fratelui și să gândim zilnic la plecarea noastră din lumea aceasta și la faptul că aceasta trebuie să fie ca un sfârșit creștinesc, deci este de trebuință fiecăruia să lucreze la zidirea duhovnicească a celuilalt și vom dobândi astfel puterea de a rosti: cât de bine este ca frații să locuiască împreună (Ps 132,1), căci aceasta este adunarea în numele Meu și Eu sunt în mijlocul lor (Mt 18,20).

Căutarea desăvârșirii. Foarte tânăr fiind, Sfântul Ioan Casian⁵, însoțit de Gherman, fratele său „nu prin naștere, ci în duh”, și-a început pelerinajul vieții în cadrul minunatei prietenii întru Hristos. Ajunși în Egipt, l-au întâlnit pe fericitul Pafnutie, mărturisindu-i acestuia că au venit „să învețe deprinderea smereniei și a supunerii” pentru a se putea desprinde de „trufie și lauda de sine”. Fericitul Pafnutie le-a răspuns: „Sunt trei feluri de chemări și trei feluri de renunțări, tot atât de necesare monahului, oricare ar fi ordinea lor. Trebuie să cercetăm cu atenție mai întâi de ce, precum am spus, sunt trei feluri de chemări, pentru ca, după ce am aflat că am ajuns pe cea mai înaltă treaptă în dragostea față de Dumnezeu, să ne potrivim viața după înălțimea acestei trepte. Căci nu ne va fi de niciun folos să începem frumos, dacă sfârșitul nu va fi asemenea începutului”⁶. Asemenea și noi, aplicând aceste cuvinte la pelerinajul nostru, să încercăm să păstrăm în noi înălțarea duhovnicească pe care am simțit-o când am decis să dăm curs chemării de a veni aici, ba chiar mai mult, să sporim această fericire înțelegând și noi că suntem pelerini spre împărăția lui Dumnezeu și că trebuie să căutăm mai întâi desăvârșirea și apoi toate celelalte se vor adăuga nouă (Mt 6, 33). Să fie așa cum ne îndeamnă Fericitul Pafnutie: „dacă știm că am fost scoși din trăirea acestui veac de pe cea mai de jos treaptă, să ne îngrijim cu ardoare sufletească să ajungem la un sfârșit bun”. Dar, pentru aceasta, este nevoie să cunoaștem și cele trei feluri de renunțări, fiindcă în niciun caz nu putem atinge desăvârșirea dacă fie nu știm ce este aceasta, fie, chiar știind, nu tindem să o îndeplinim în fapt.

Așadar, chemările sunt trei: prima vine de la Dumnezeu, a doua este mijlocită de om și a treia are ca izvor trebuința. „Este de la Dumnezeu ori de câte ori un gând trimis în inima noastră, uneori chiar când dormim, ne aprinde dorința vieții veșnice și a mântuirii, îndemnându-ne printr-un imbold puternic să-L urmăm pe Dumnezeu și să ne dedicăm învățăturilor Lui”⁷, aidoma chemării lui Avraam (Fac. 12, 1-3) sau celei a avvei Antonie. Ei au părăsit locul de baștină, casa părintească și legăturile cu neamul lor spre a plini chemarea, au înțeles că mergerea noastră este spre pământul pe care ni-l va arăta Domnul, adică spre pământul cel nou și spre cerul cel nou (2 Petru 3, 13), au înțeles că noi avem locuință nefăcută de mână  (2 Cor. 5, 1) și spre această locuire trebuie să ne ostenim, au înțeles că trebuie să ne desprindem de obiceiurile de aici și că trebuie să deprindem cele ale sfinților. De aceea și Sfântul Ioan cu Gherman au părăsit toate, căutând desăvârșirea. Asemenea și noi, măcar pentru un timp, trebuie să trăim în noi înșine această stare până ce ea se va statornici în noi. Până atunci în noi se seamănă această cunoaștere și această amintire de cele mântuitoare și, vai, câtă fericire!

„Al doilea fel de chemare este cea care se produce în om când fie exemplele unor sfinți (cazul nostru de acum), fie sfaturile lor ne aprind în suflet dorința mântuirii. Dar și în cazul acesta, suntem chemați tot prin harul lui Dumnezeu, chiar dacă ne-am dedicat acestor osteneli și acestei mărturisiri mânați de sfaturile și de virtuțile celor amintiți”⁸. Așa au fost eliberați evreii din Egipt prin Moise, iar peregrinarea lor prin pustie a rămas paradigmă pedagogic-duhovnicească pentru neamuri, peste veacuri.

„Al treilea fel de chemare este cel care coboară din trebuință, când legați de bogățiile și de plăcerile acestei lumi și supuși unor încercări neașteptate, care ne amenință cu primejdia morții, cu pierderea sau confiscarea averii, ori cu moartea celor dragi, suntem siliți să ne gândim la Dumnezeu, pe care L-am disprețuit când nu ne lipsea nimic”⁹. Nici această chemare nu trebuie disprețuită, numai că pentru noi este important să înțelegem că trebuie să ne ostenim să ajungem, ca Moise de la Calamus, la schimbarea caracterului necesității încât, printr-o hotărâtă putere sufletească, să ne reașezăm voința pe calea doririi desăvârșirii și să nu uităm că totul depinde de sfârșit, deoarece cel desăvârșit poate ajunge jos prin nepăsare, iar cel de jos poate ajunge sus prin teama și dragostea de Dumnezeu.

Fraților, răspunsul la oricare dintre cele trei chemări nu este unul teoretic, doar prin cuvânt, ci unul practic, de natură faptică, iar fapta înseamnă de această dată renunțare, desprindere, delimitare de omul cel vechi spre a îmbrăca omul cel nou (Col. 3, 9-10). Este o mutație de ordin antropologic, iar postmodernitatea ne provoacă pentru a oferi lumii o nouă antropologie, una marcată în chip evident de notele caracteristice ale hristologiei. Omul cel nou îl îmbrăcăm atunci când începem desprinderea de bogățiile acestei lumi și de mărirea ei și pășim, cu deplină convingere, spre dobândirea bogăției celei nepieritoare, iar aceasta este prima renunțare. Este un pas greu pentru omul postmodernității, care a dezvoltat multiple dependențe, pentru creștin este un lucru mult mai ușor dacă știe / învață să se încredințeze harului, deoarece starea harică te aduce în ipostaza celui care înțelege că este îndeajuns „pâinea noastră cea de azi” și nu doar înțelege, ci trăiește în sine starea de fericire euharistică. Acest eveniment ascetic îl trăim acum în cadrul pelerinajului, am luat fiecare doar atât cât este necesar, am strâns doar un omer (Ieș. 16, 16), și acesta este începutul redobândirii cumpătării, a dreptei chibzuințe. Ajunși aici ne desprindem de obiceiurile, viciile și atracțiile vechi (cea de a doua renunțare) ale sufletului și ale trupului și începem să trăim în arătare, începem să dobândim capacitatea de a sesiza conținutul epifanic al existenței, pentru ca, apoi, să ne întoarcem mintea spre cele viitoare, prin contemplare, astfel încât în noi se naște dorul după această stare. Sfântul Pafnutie zice că, „ieșind cu inima din această casă vremelnică și care se vede, ne îndreptăm ochii și mintea către aceea în care vom rămâne pentru totdeauna”¹⁰.

Celor trei feluri de renunțare li se potrivesc cele trei cărți ale lui Solomon: Pildele – prin care sunt combătute dorințele trupești și păcatele pământești; Ecclesiastul – în care sunt numite „deșertăciune” toate cele ce se petrec sub soare; și Cântarea Cântărilor – în care mintea, trecând dincolo de toate cele văzute, se unește cu cuvântul lui Dumnezeu prin contemplarea celor cerești¹¹. Curățirea minții este extrem de importantă, de aceea Sfântul spune că adevărata desăvârșire se va realiza atunci când mintea noastră, neîntunecată de nicio îngroșare a trupului, ci curățită prin șlefuiri foarte pricepute, prin neîncetată meditație asupra celor divine și prin cuget duhovnicesc, trecând peste toate cele pământești, va ajunge la cele nevăzute, adică atunci când nu va mai primi niciun glas venit prin auzul trupesc și nu va mai fi ocupată de chipuri care vin prin ochi¹².

Drumul, peregrinarea de la chemare la desăvârșire este umplută de un veritabil război nevăzut, de un veritabil askesis, deoarece este calea luptei cu cele opt păcate principale, pe care aici doar le amintesc, căci nu e vremea încă să le dăm pe larg: lăcomia la mâncare, desfrânarea, arghirofilia, mânia, tristețea, lenea, slava deșartă și trufia. Åži totuși, câteva cuvinte: păcatele care vin din cauze naturale au o lucrare împătrită și necesită din partea noastră îndeosebi stăpânirea trupului prin posturi, veghe, muncă și evitarea prilejurilor rele; cele răsărite din suflet ne cer curățirea sufletului prin ștergerea amintirii patimilor, prin înlăturarea chipurilor și a materiilor care ne ispitesc și prin punerea mai presus de orice a meditației atente asupra Scripturii, vegherea cu grijă și retragerea în singurătate¹³. De aceea, ca să fie învinsă lenea, trebuie mai întâi combătută tristețea; ca să se alunge tristețea, trebuie mai întâi distrusă mânia; ca să se stingă mânia, trebuie călcată în picioare arghirofilia; ca să se înlăture arghirofilia, trebuie nimicită desfrânarea; și ca să se desființeze desfrânarea, trebuie dărâmat păcatul lăcomiei la mâncare. Iar, după toate acestea, ca să poată fi înfrântă trufia, trebuie mai întâi înăbușită slava deșartă ; astfel se potolesc cele următoare prin învingerea celor anterioare și patimile rămase slăbesc fără osteneli¹⁴. Împotriva acestora trebuie să luptăm descoperindu-ne fiecare păcatul de care suntem molipsiți, căci împotriva lui trebuie să se dea lupta principală, potrivind cu multă grijă măsura loviturilor, atenția și observația împotriva lui concentrând truda vegherilor și meditațiile inimii, îndreptând spre Domnul plânsul neîncetat al rugăciunii și cerându-I Lui în chip special și neîncetat ajutor împotriva oricărei primejdii¹⁵. Åži, peste toate, să învățăm a ne mulțumi cu ce avem, ca nu cumva să îmbătrânim în pământ străin, adică în pământul păcatelor.

Însoțiri și ajutoare în peregrinarea ascetică. Pășind spre desăvârșire, omul trebuie să știe că nimic nu poate face cu de la sine putere, el trebuie să audă chemare, să audă cuvântul, să-și desăvârșească credința și apoi să se înalțe spre partea cea mai înaltă a desăvârșirii și a fericirii care nu constă în a face minuni, ci în dragostea curată. Din dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, ne spune Sfântul Ioan Casian, avem ca însoțire și tămăduire a noastră Sfânta Euharistie de care trebuie să ne apropiem știind că niciodată nu putem ajunge la un atât de mare merit al curăției încât să credem că suntem vrednici de împărtășania cu Sfântul Trup și Sânge al Domnului ci, din dărnicia lui Dumnezeu, să primim leacul mântuirii. Apoi, înțelegând dragostea Sa, să nu ne dezlipim de vorbirea cu El, dar rugăciunea să fie atât de profundă până ce noi nu ne vom mai ști pe noi înșine în rugăciune. Iar pentru aceasta ascultați ce zice: „Grăbește-te dacă vrei să ajungi la știința cea adevărată a Scripturilor, să-ți însușești mai întâi umilința statornică a minții, care te conduce nu la știința care împăunează, ci la cea care te face luminat prin trăirea dragostei de oameni… trebuie să te dăruiești cu totul citirii cărților sfinte, până când meditația continuă îți va stăpâni în întregime mintea și te va forma după chipul ei… mintea îți va fi chivot al testamentului având în el cele două table care însemnează veșnica tărie a celor două obiecte: năstrapa de aur, adică aducerea aminte curată și sinceră, păstrând în ea cu neîntreruptă veghe mana, prin care trebuie să înțelegem dulceața cerească și nepieritoare a sensurilor duhovnicești ale acelei pâini a îngerilor, și toiagul lui Aaron, adică steagul mântuitor al marelui și adevăratului Arhiereu al nostru, Iisus Hristos, înfrunzind întotdeauna de verdeața mântuirii veșnice”¹⁶.

Am încercat să vă aduc în față elemente fundamental teologice din cadrul pelerinajului. Am plecat de la frăția duhovnicească, ea poate alunga ura și suficiența de sine. Am căutat să vă atenționez cu privire la necesitatea ascultării chemării divine și apoi a renunțărilor, ele pot să reafirme sensul eshatologic al acestei lumi haotice. Am mers apoi la lupta ascetică pentru ca să înțelegem cât de necesar este darul însoțirii cu Dumnezeu, cât de mult trebuie să fim conștienți de aspectul teandric al adevăratei făptuiri, aceasta ne poate scoate din hăul deznădejdii și ne așază în orizontul deschis al nădejdii creștine. Am vorbit în continuare de dăruirea lui Dumnezeu, de tămăduiri. Să pășim, deci, fraților, pe calea sfinților și, curățind mintea noastră de rătăciri, să primim lectio divina a Sfântului Ioan Casian și sfătuirea părinților pentru ca, astfel, să călătorim împreună spre împărăția lui Dumnezeu.