Odată, printr-o întâmplare nefericită, o fată a rămas fără vedere, iar șocul trăit a îndepărtat-o de tot ceea ce știa și iubea înainte, transformând-o într-o singuratică. Doar mama îi rămăsese alături, încercând să o mângâie și să-i dea speranță. De multe ori fata spunea:
– Tot ce-mi doresc mai mult pe lumea asta e să pot vedea iar soarele, luna, natura oamenii... Vreau să revăd chipul tău, mamă... Nu știam ce dar minunat ne-a dat Cel de Sus când ne-a hărăzit miracolul privirii...
Mama îi zicea mereu să aibă răbdare și încredere în Dumnezeu, că totul se va rezolva cu bine.
La scurt timp, doctorul care o avea sub supraveghere o cheamă pe fată la spital pentru a-i da o veste foarte bună. Apăruse un donator și transplantul de cornee se putea face foarte curând. Fericirea a fost imensă; nu peste mult timp va putea vedea din nou! Ce bucurie!
Într-adevăr, operația a fost un succes. Fata vedea din nou. Bucuroasă peste măsură, ea își chemă alături mama. Numai că în fața ei nu se ivi persoana pe care o știa de atâta timp, ci... o nevăzătoare. Scuturându-se parcă de o povară, fata spuse:
– Mamă, pleacă de aici! Nu pot suporta orbii, știi bine!
Copleșită de durere, înainte să iasă din încăpere, mama șopti:
– Bine, draga mamei, dar te rog să ai grijă de ochii mei...
(Elvira Diana Bădițescu, Povestiri moral-creștine)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team