O PERIOADÄ‚ DE „REVIZIE TEHNICÄ‚” RIGUROASÄ‚

Pentru a folosi o metaforă, am putea spune că Biserica, prin slujbele specifice aces­tei perioade (Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul) ne invită să ne facem o „revizie, in­specție tehnică” riguroasă asupra vieții noastre. Este un fel de „răsucire” înspre noi în­șine, concretizată în asumarea propriei noastre interiorități, care ne va ajuta să avem o imagine mai justă despre noi înșine.

Desigur, toate acestea devin realizabile dacă vom ține cont de rostul esențial al pos- tirii: schimbarea conținutului păcătos al vieții noastre în tânjire perpetuă de a-L cuce­ri pe Dumnezeu să vină în inima noastră. Dacă energia postului nu ne schimbă sau nu ne virează existența de la păcat la virtute, de la cele pământești la cele cerești, de la cele trecătoare la cele veșnice, de la diavol la Dumnezeu, atunci rămâne o simplă dietă ali­mentară, fără putința de a ne determina să dorim cât mai mult săvârșirea binelui. Nu postirea în sine este importantă, ci bucuria inimii de a-L avea pe Dumnezeu ca pe Mirele cel mai de preț al vieții noastre.

NEVOINÅ¢A POSTIRII - O REALITATE ACTUALÄ‚, PENTRU CÄ‚ ACTUALÄ‚ ESTE ÅžI LIBERTATEA SPIRITUALÄ‚

S-ar putea cineva întreba de ce e ne­voie să postim? Nu cumva este total inac­tual? De ce postul presupune în dubla lui dimensiune - sufletească (de la păcate și răutate) și trupească (abstinență de la anu­mite alimente) – o luptă împotriva a tot ceea ce este rău în noi înșine? De ce tre­buie să postim șitrupește pentru a stârni în noi dorul după Dumnezeu?

Răspunsul poate părea paradoxal pen­tru ideologia lumii de astăzi: postul afir­mă demnitatea noastră de ființe spiritua­le, care avem ca trăsătură esențială capacitatea de a fi liberi de tot ceea ce ne desfigurează, spiritual vorbind, ca oa­meni.

Libertate este să poți să te înfrânezi, atunci când ai tendința de a te îmbuiba și de a-ți maltrata stomacul; libertate este să înveți ce înseamnă să renunți la ceva ce-ți place foarte mult; libertate este să refuzi oferta răului, care te transformă într-un sclav al lui, și să dorești binele, care ți se pare mai greu de făptuit; libertate este să decizi să ai o minte „sprintenă”, ca urma­re a postirii; libertate este să te rogi, ca în felul acesta să te smulgi din tot ceea ce te ține legat de cele ale teluricului; libertate este să vezi că o tânără/tânăr poate să țină, cu suficientă lejeritate, o dietă severă pen­tru a scăpa de kilogramele în plus, iar tu ești neputincios în a te abține de la ceva; libertate este să constați că este un „trend” să mănânci vegetarian sau raw food,iar tu nu poți renunța în ruptul capului la „legu­ma” care se numește carne; libertate este să constați că altul postește, având în su­flet încredințarea că în felul acesta își stru­nește voința și că mai domolește porniri­le năvalnice și instinctuale ale trupului; libertate este să crezi că mâncarea de post, așa cum inspirat spunea patriarhul Bisericii noastre, PF Daniel, este cea care ne dă im­boldul de a fi oameni de lumină, pentru că vegetalele se dezvoltă prin asimilarea energiei luminoase; în sfârșit, libertate este și să dorești, cu toată ființa ta, libertatea pe care numai viața spirituală ți-o poate afirma deplin.

Prin urmare, postul este actual, pentru că actual este și să ne exercităm libertatea spirituală ori de câte ori simțim că ne înrobesc viciile și patimile, care ne fac să demi­sionăm de la vocația noastră de a fi în comuniune cu Dumnezeu.

CANONUL SFÂNTULUI ANDREI AL CRETEI - UN VERITABIL „TOMOGRAF” DUHOVNICESC

Una dintre slujbele specifice Postului Mare este Canonul Sfântului Andrei Criteanul, care se săvârșește, în fapt de seară, în zilele din prima săptămână, cu excepția zilei de vineri, și în miercurea din săptămâna a cincea din această perioadă. Conținutul aces­tei bijuterii a imnografiei ortodoxe este ca un tomograf duhovnicesc: dacă interiori­zăm, metabolizăm fiecare stihiră a acestei cântări sublime, vom ajunge la acea stare de revelație interioară în care descoperim că suntem păcătoși, că suntem, realmente, bol­navi și că avem nevoie de vindecare spirituală. Doctorul este Hristos, asistenții sunt toate personajele biblice care au avut o viață sfântă, iar tratamentul sunt Pocăința și Sfânta Cuminecătură. Mai mult, Canonul cel Mare ne dă putința să ne cunoaștem mai bine pe noi înși­ne. Avem șansa de a ne vedea ca într-o oglindă prin care ni se face o spărtură în con­știința tăbăcită de păcate, pentru a constata, uimiți de ceea ce vedem, exclamând în duh de rugă: „Doamne, Tu atât de minunat m-ai creat, atât de frumos m-ai făcut și eu trăiesc într-o asemenea mizeriei”.

Întâlnirea cu propria noastră murdărie spirituală este cea care inaugurează în noi dorul după restabilirea frumuseții interioare pierdute datorită negrijii noastre.

În aceasta constă energia binefăcătoare a Canonului cel Mare: prin Hristos și tra­tamentul pocăinței și al Împărtășaniei putem recâștiga frumusețea raiului pierdut al sufletului nostru.

LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINÅ¢ITE - PRIMIREA LUI HRISTOS ÎN TÄ‚CERE

Este slujba care se săvârșește în toate zilele de peste săptămână, cu excepția sâmbetelor și a duminicilor, când se slujește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare.

Timpul de săvârșire al Liturghiei Darurilor este seara, când apune soarele. În ve­chime modul de postire aspru era respectat întocmai cum prevedeau rânduielile tipiconale: post negru până seara (de luni până vineri) și împărtășirea cu Hristos, Cel Care este capătul tuturor nevoințelor noastre, dar și Cel Care postește în noi, adică ne aju­tă să postim. Această împărtășire a căpătat, în timp, forma unui ritual special de pri­mire a Sfintei Cuminecături, numit Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Se numesc „mai înainte sfințite” pentru că sunt sfințite la liturghia din sâmbăta sau duminica an­terioară zilelor în care se săvârșește Liturghia Darurilor.

Caracteristica acestei Liturghii rezidă în faptul că este singura slujbă în care sunt prevăzute două momente concrete de tăcere liturgică: momentul aducerii Sfintelor de pe Sfânta Masă la proscomidiar, în timpul citirii catismei a 18-a, și momentul Vohodului Mare, când Sfintele sunt aduse de la proscomidiar la Sfânta Masă.

Care ar putea să fie tâlcul acestor tăceri? La ambele tăceri trece Dumnezeu-Omul, Hristos euharistic, printre oameni. Prin urmare, când trece Dumnezeu, e cuviincios ca firea noastră gălăgioasă și locvace să tacă. Dumnezeu nu vine acolo unde este ru­moare, acolo unde este instalată „gargara” patimilor. Vine doar acolo unde este liniș­tea virtuților și a luminii neînserate.

Acesta fiind mesajul acestei Liturghii vesperale: la ceas de seară ne odihnim în Hristos de toată truda zilei, care își poate avea „răutatea ei”, și tăcem pentru a-L primi pe Cel ce este „medicamentul nemuririi”.)