Harul este darul lui Dumnezeu pentru om, darul înfierii, prin care devenim fiii adoptivi ai lui Dumnezeu. „Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, [...] ca pe cei de sub Lege să-I răscum­pere, ca să dobândim înfierea. Și pentru că sunteţi fii, Dumnezeu L-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său care strigă:

Avva, Părinte!”¹,le spune Sfântul Apostol Pavel galatenilor. Harul Sfântului Duh îl primim în inimile noastre la Botez. Atunci devenim din nou fii ai lui Dumnezeu, atunci redobândim harul pe care l-a pier­dut Adam si numai atunci intrăm din nou în comuniune cu Dumnezeu. La Botez se face o dublă mărturisire. Botezul este o primire reciprocă. Noi Îl mărturisim și Îl primim pe Dumnezeu ca Tată, iar El ne mărturiseşte pe noi si ne primeşte ca fii. Sfântul Apostol Pavel spune din nou, de data aceasta romanilor: „Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”².De la Botez, omul trebuie să rămână într-o continuă lucrare duhovnicească pentru a spori ha­rul primit şi pentru a nu-l pierde.

Omul poate să piardă harul primit atunci când nu împlineşte voia lui Dumnezeu, când caută ale sale şi nu ale lui Dumnezeu şi ale aproapelui. „Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp, ci de modul în care vieţuieşti şi de mila Domnului. Experienţa se dobândeşte, într-adevăr, oda­tă cu trecerea timpului, dar harul se dăru­ieşte în funcţie de căldura credinţei, de sme­renie şi de voia cea bună”³, spune Cuviosul Iosif Isihastul, iar Sfântul Siluan Athonitul spune că „Pentru iubirea de frate dă Domnul harul Său”.

Problemele omenirii de azi sunt con­secinţele pierderii harului. Omul, din ce în ce mai mult, se îndepărtează de Dumnezeu şi refuză să-L primească pe El ca Tată şi să-L asculte ca pe un Părinte. Omul a vrut să cunoască binele şi răul, iar acum, când, datorită operei de mântuire a lui Hristos si întregii învăţături a Domnului, am fost învăţaţi să facem dis­tincţia între ce este bine si rău, alb si ne­gru, preferăm să fim căldicei si ne plac nu­anţele de gri, care nu sunt mântuitoare.

Să nu uităm cuvintele Mântuitorului care ne avertizează că „Nimeni nu poate sluji la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ali­pi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui Mamona”⁴. Societatea de astăzi inversează valorile. Valoarea a devenit nonvaloare si nonva­loarea, valoare, sprijinindu-se pe mai mul­te motive. Unul dintre aceste motive îl constituie drepturile omului: dreptul fe­meii de a avorta, aducând argumente știinţifice mincinoase, care susţin că fătul nu ar fi om până când nu i se dezvoltă siste­mul nervos, sau pervertindu-se sentimen­tul cel mai dumnezeiesc, acela al iubirii, una din virtuţile creştine. Prin aceasta se doreşte distrugerea familiei, care ar trebui să fie Icoană a Sfintei Treimi, dar si distru­gerea adevăratei prietenii dintre semeni prin promovarea egoismului și a altor pă­cate strigătoare la cer, care-l duc pe om la ieșirea din fire. Omul își pierde firea și, odată cu ea, identitatea.

Care este identitatea omului?

Omul este fiu al lui Dumnezeu, este mostenitor al Împărăţiei Cerurilor și ce­tăţean al acesteia. Naţionalitatea omului nu este nici spaniolă, nici română și nici europeană, ci este cerească. Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă suntem fii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos[...]”⁵. Mântuitorul a venit ca să sfinţească firea umană și să o îndumnezeiască. Omul tre­buie doar să se facă părtaș lucrării lui Dumnezeu prin înclinarea voii lui în faţa voinţei lui Dumnezeu. „Să nu dispreţuim mântuirea noastră și să nu ne îndreptăţim păcatele prin diferite pricini, spunând că în timpurile de azi nimeni nu mai poate ajun­ge la sfinţenie. Totul este posibil acum, ca și în vechime, și nu numai voinţa singură ne poate urca la acele înălţimi. Să pregătim vo­inţa. Dumnezeu este gata să ne îndumnezeiască, dar numai cu consimţământul nostru și nu contra voinţei noastre. Iar noi fugim ca niste laşi, respingând această fericire”⁶. Neconlucrarea omului cu Dumnezeu şi plinirea voinţei proprii îl duc pe om la ie­şirea din fire şi, din păcate, datorită aces­tui fapt asistăm astăzi la acte de terorism. Tot ce se doreşte a se face fără Dumnezeu Cel Viu şi fără harul Său Cel mântuitor duce la pierzanie. Iată ce spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Cel ce se roagă fără harul Sfântului Duh... [în el, neconștientizat de către el] mintea lui stă de vorbă cu demonii”⁷. De ce? Pentru că nu ştie să facă diferenţa între gândurile venite de la Dumnezeu şi cele de la trup şi demoni. Doar harul Sfântului Duh ne dă ştiinţă şi înţelepciune.

O lume întreagă s-a identificat cu Charlie la începutul lunii ianuarie, pentru a apăra libertatea de exprimare. Noi, creş­tinii, trebuie să mergem şi mai departe şi să mărturisim lumii întregi că si eu sunt fiul lui Dumnezeu, sau dacă nu sunt, da­torită vieţii pe care o duc, atunci să lucrez pentru a deveni fiu al lui Dumnezeu. În felul acesta vom apăra libertatea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, o vom preţui şi pune în valoare pentru a practica iubirea de aproapele, care ne umple de har.

Iată îndemnul Sfântului Siluan Athonitul: „Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e usoară, totul se lucrează bine după Dumnezeu, totul e plin de dragoste și bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu și merge ca printr-o grădină minunată în care trăiește Domnul și Maica Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu și Îl iubesc prin mintea lor; la fel și omul după minte e ca un înger. Fericiţi cei care ziua și noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă și simt harul Duhului Sfânt”⁸.

Note:

1. Gal. 4, 4-6.
2. Rom. 8, 16.
3. Cuviosul Iosif Isihastul, Mărturii din via­ţa monahală,Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 78.
4. Mt. 6, 24.
5. Rom. 8, 17.
6. Sfântul Simeon Noul Teolog, Ţelul vieţii crestine,trad. de Arhim. Paulin Lecca după Episcopul Veniamin Mîlov, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, 239.
7. Ibidem.
8. Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul dez­nădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 110.