Maicile poartă mănăstirea în inima lor în tot locul, până când, din rânduiala Preacuratei, o vor putea odihni pe teme­lia unui locaş numit acasă. Casa care ne primeşte acum cu căldură maternă nu e, astfel, decât o concretizare provizorie a mănăstirii dinlăuntru, o arvună, o prefi­gurare a arcei care aşteaptă, cu statornicie neînfrântă, clipa ancorării la limanul cel bun. Ca să se facă, la rândul ei, un capăt de drum pentru cel străin, pentru cel de aproape şi pentru cel de departe, un spa­ţiu care reconfortează şi primeneşte şi care poartă mai departe, dimpreună cu lumea întreagă, în rugăciunea cea neîncetată. Cu o disponibilitate pe care, vocaţional, nu­mai monahul o are.

Deşi nu-i adevărat că „basmul este tot­deauna la alţii” (Blaga), maicilor noastre le e totuşi dată, spre îndelunga răbdare, încercarea tainei necunoscutului. Dacă însă s-a rânduit de Sus ca aşezarea mona­hilor în spaţiul helvetic să ceară multă ru­găciune şi jertfă, înseamnă că şi cei ce se ostenesc pentru întărirea Ortodoxiei pe aceste meleaguri vor avea, fără îndoială, plată pe măsură, plată de ctitor, după chi­pul voievozilor de odinioară, care, şezând în poarta trecutului, îşi puneau astfel te­melie mântuirii.

Mănăstirea, dragă cititorule, are nevo­ie de ajutorul nostru. I-l putem fiecare aduce, la măsura noastră: închinătorul în rugăciunea de acasă şi de la biserică, slu­jitorul în pomenirea de la altar; cel cu stă­pânire prin cuvântul pus la mai-marii lu­mii acesteia, iar cel sărac prin cuvântul pus la Însuşi Stăpânul ei. Nu ne temem să dăruim, căci bucuria e mai mare decât darul însuşi. Împlinirea nu vine cerând şi pri­mind; să nu însetăm, deci, în preajma fân­tânilor pline. Iar când ne încearcă gândul îndreptăţirii cu neputinţa noastră, să ce­rem îndată darul dăruirii, pe care l-a pri­mit Moş Dobri, bătrânul care se închină tăcut în catedralele Sofiei şi care a renun­ţat la viaţa sa ca să se facă cerşetor pentru bisericile lui Dumnezeu.