Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
În perioada 28-31 august a avut loc la Centrul Sainte-Croix a şasea ediţie a Universităţii de vară a MOREOM, găzduită, ca în fiecare an, de către părintele Philippe şi Elianthe Dautais. Organizarea a fost asigurată de Nell şi Jack Muh, ajutaţi de un grup de voluntari entuziaşti cărora le mulţumim. Mulţi dintre participanţi au ţinut să dea mărturie despre prezenţa harului care s-a făcut simţit peste locuri şi peste oameni. Ceea ce urmează nu este o simplă relatare privind desfăşurarea Universităţii, ci un buchet de astfel de mărturii, personale şi subiective, despre felul în care a fost trăită experienţa acestei întâlniri.
SFÂRŞIT DE VARĂ, SAINTE-CROIX
De şase ani încoace, întâlnirea de la Sainte-Croix încălzeşte sfârşitul fiecărei veri, aşezând firul grijilor noastre pe făgaşul unui nou început de an ortodox. Adunarea aceasta fiind obştească, sau frăţească, sau „familială”, cum o numesc gazdele, fiecare are şansa să se facă tuturor toate, după chipul Apostolului. Se caută un sfat, o consolare sau o părtăşie de gânduri cu celălalt? E nevoie urgentă de doctor, de psiholog, de muzician, de povestitor? „Aptitudinile, talentele, capacităţile", cum le-a numit Maica Siluana la conferinţa de vineri, sunt multe, felurite şi împărţite boiereşte. Pentru sfaturi foarte duhovniceşti, ce-i drept, e un pic de coadă, dar, întru răbdarea şi râvna lui, nimeni nu rămâne nemângâiat...
În scurgerea fiecărei zile, clopotul bisericii circumscrie, între Liturghie şi Vecernie, ritmul viu al unei vieţi de obşte. Un alt clopot împarte, bătrân şi răguşit, restul timpului după buna rânduială a unei „universităţi", hotărnicind cu aşezarea lui ceasurile împreună-participării. Repetarea zilnică a aceluiaşi ritual lasă, inevitabil, imprimate pe retină sau impregnate pe hârtia minţii imagini şi impresii pe care mă bucur de fiecare dată să le pot resuscita şi adânci. Bunăoară, după prânz, în lumina tihnită a amiezii, regăsesc, ca-ntr-un decor impresionist (în care transpare darul unei mâini de Sus), nesfârşita preumblare în pâlcuri şi grupuri pe alei, peste peluze, pe sub smochini. Apoi, în vreme ce toţi se retrag agale spre sala de conferinţe, frământarea de culori a ierbii care păstrează o clipă urma paşilor şi umbra întunecată a sutanelor.
Afară, toate rămân în aşteptare, la locul lor, într-o binecuvântată şi neclintită statornicie: sora Noelle printre cărţi, Anne-Cecile la biroul de primire, copiii absorbiţi în sala de iconografie sau pierduţi prin tufişuri luxuriante; în faţa bucătăriei, cu fruntea aplecată peste fructe şi legume, amintind de pânzele cu ţesători sau cu urzitoare de dantele, Evelyne, Martine, Christine, Alain şi alţii îşi urzesc dantelele de tarte, plăcinte şi compoturi. Smochinii abia despuiaţi surâd în urmă cu-nţelegere, întinzându-şi crengile ca să-şi coacă în soare roade noi. Întregul microcosm se reculege în aerul de blândă nemişcare. Totul e dar şi dăruire.
Mai lungesc pasul, mai zăbovesc – mă-ndur cu greu să-mi las tabloul regăsit şi tăcerea – de ce-aş lăsa-o? Înăuntru se discută despre viaţa parohiilor noastre. Citesc programul şi-mi pare atât de simplu: viaţa liturgică, diversitatea, primirea străinilor, slujirea în biserică, locul frumosului, locul nostru, locul copiilor... Îmi imaginez căscând o lungă, nesfârşită depănare de experienţe şi zâmbesc zărind printre titluri: „Chivernisirea timpului”; mă mişc cu nerăbdare, mă plimb între ateliere, mă opresc la cel al Danielei, care mă învaţă practic cum să nu pierd timpul (şi cum să-l câştig !) – mă-ntreb la ce bun, ba chiar îmi zic: „ce pierdere de vreme!”, şi, cu gândul la pacea de afară, mă grăbesc să-mi oftez formula Micului Prinţ: „eu, dacă aş avea cincizeci şi trei de minute de cheltuit, aş merge-ncetişor spre o fântână”.
În capul meu, clar, nu e rai. Nu în nepăsare şi-n tihna leneşă a minţii. Încet-încet, ciulesc urechea, bănuind eu că fântâna asta la care vreau să ajung e mai adâncă decât ştie funia minţii mele. Încep, deci, să mă adâncesc în întrebările şi în greutăţile nebănuite ale celorlalţi, în experienţele lor vii şi neaşteptate, în căutarea lor proaspătă şi sinceră de înţelegere. Până vine declicul. În ce fel? Ei, asta-i altă poveste, lungă cât întâlnirea noastră, pe care cei ce nu s-au întâmplat acolo o vor putea înţelege citind sau ascultând materialele pregătite de Mitropolie, la vreme cuvenită.Voi spune doar că anul acesta Înaltul a provocat declicuri repetate, arătându-ne, de la înălţimea viziunii sale, că alegerea niciunui titlu din program nu e anodină şi că în spatele simplităţii lor se ascunde un adânc de griji şi de preocupări. Astfel, a dat sens şi substanţă seminarului Danielei, lămurindu-ne grav cât de urgent e să-nvăţăm chivernisirea timpului şi evocând sutele de scrisori şi de mailuri rămase nedeschise la Mitropolie sau pe preoţii care se prăbuşesc, trăgându-i şi pe ai lor, câteodată, sub povara apăsărilor, neputând să zică „nu” sau neştiind să deosebească (în termenii seminarului) între „urgent” şi „important”. Şi-am simţit cum autosuficienţa mea de pasăre de curte se smereşte tot mai tare sub ochiul scrutător al vulturului din înălţimi.
Din nou afară, înţeleg, din frânturile de vorbe purtate de liniştea serii, că experienţa mea este, mai mult sau mai puţin, şi a celorlalţi: ah, nu ştiam ce greu vă este... mulţumesc... ce idee bună. nu-mi închipuiam. ne vom putea ruga şi noi.
Cred că, de fapt, ăsta este rostul unei „universităţi”: să-i înveţe pe cei care n-au ştiut şi n-au bănuit; pe oamenii aceştia care se bucură, ciclic, să se roage, să vorbească şi să tacă împreună, peste care vine harul întâlnirii şi le deschide ochii până dincolo, făcându-i laolaltă treji şi veghetori, ca să guste tihna statorniciei doar întru frământarea înnoirii.
Andreea Ionescu
MĂRTURIA LUI NELL DESPRE UNIVERSITATEA DE VARĂ
În această duminică de 14 septembrie, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, îmi găsesc inspiraţie pentru a oferi mărturia, în calitate de administrator al Centrului Sainte-Croix, experienţei mele, la exact două săptămâni după terminarea Universităţii de vară.
Mărturia aceasta este pătrunsă de predica pe care părintele Philippe a rostit-o în această dimineaţă în biserica noastră, în care ne-am regăsit, noi cei ce trăim, ne rugăm şi muncim la „Centrul Sainte-Croix”. Părintele Philippe ne-a vorbit despre Cruce ca simbol al contradicţiilor dinlăuntrul nostru, dar şi al dificultăţii cu care ne confruntăm, fără încetare, în a răspunde chemării lui Dumnezeu din noi şi de a o exprima în chip viu şi simţit în vieţile noastre. Predica a fă cut referire şi la necesitatea de a primi această încercare a Crucii fără să fugim de ea, fără să o evităm, oricât de grea ar fi, ci, dimpotrivă, să o primim cu bucurie, ca pe o minunată şansă de a creşte, cu ajutorul lui Dumnezeu, în înţelegerea Voii Sale, pentru schimbarea noastră.
Cu riscul de a-i şoca pe unii, trebuie să mărturisesc că am trăit Universitatea de vară de anul acesta ca pe o încercare „răstignitoare”, în toată complexitatea cuvântului. La început, asaltată de contradicţii teribile, prinsă între dorinţa mea sinceră de a primi cum se cuvine pe reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române – şi bucuria de a-i primi, şi dificultăţile de ordin logistic, mă simţeam strivită de munci şi pusă să îndeplinesc doar sarcini lumeşti! Din fericire, slavă Domnului!, mi-a venit gândul să merg la biserică şi să-I încredinţez lui Dumnezeu această povară pe care nu puteam s-o port singură... Şi atunci, în mijlocul tuturor celor adunaţi în rugăciune, am primit multe daruri, în chipul mesajelor de iubire şi de acceptare din partea aproapelui meu, desigur, diferit de mine, dar rugător ca şi mine şi doritor să trăiască în iubirea lui Hristos. Şi am simţit cum inima mea se deschide şi se linişteşte, şi cum perspectiva mea asupra celor care mă înconjurau se schimbă. Şi cu cât viziunea mea asupra celorlalţi se schimba, cu atât şi ceilalţi îşi schimbau atitudinea faţă de mine. Făcându-se mai atenţi, mai prevenitori, mulţumindu-mi/ne într-o mie şi unul de feluri pentru primire şi propunându-ne, mie şi lui Jack, să povestim copiilor – permiţându-ne astfel să ne exprimăm şi partea noastră creativă, şi aducându-mi, în cadrul schimburilor pe care le-am avut (de exemplu, în cadrul atelierului Marta si Maria,animat de părintele Claude Delangle), răspunsuri clare şi oferite cu prietenie la întrebările mele personale.
Apoi am fost cu toţii părtaşi Sfintei Liturghii de neuitat de duminică dimineaţa, care a şters orice tensiune, orice neînţelegere, făcându-ne pe toţi fraţi şi surori în Hristos, dincolo de diferenţele de educaţie şi de cultură!
Da, pot spune astăzi, fără să mă trădez sau să trădez ceea ce am trăit cu ocazia acestei universităţi, că am trăit-o „ca pe o minunată şansă de a creşte, cu ajutorul lui Dumnezeu, în înţelegerea Voii Sale, pentru schimbarea noastră”. Sunt recunoscătoare pentru diferenţele dintre noi, pentru întâlnirea veritabilă cu celălalt, pentru Sainte-Croix. Abia aştept întâlnirea de anul viitor!
Nell Muh
GUSTAŢI ŞI VEDEŢI CĂ BUN ESTE DOMNUL! (PS. 33: 9) VENIŢI LA BISERICĂ IN FIECARE DUMINICĂ ŞI LA SAINTE-CROIX ÎN FIECARE VARĂ...
Gustaţi-L pe Domnul! Iată invitaţia pe care v-o adresez. Mi-a fost adresată şi mie de mai multe ori. Câteodată am refuzat-o, din păcate, alteori am acceptat-o, slavă Domnului, pentru că de fiecare dată m-a umplut de har. Aş dori să împărtăşesc cu dumneavoastră două din invitaţiile pe care le-am acceptat.
Prima mi-a fost adresată de părintele meu duhovnic, părintele Răzvan, acum câţiva ani. La vremea aceea, nu mă prea duceam la biserică, eram într-un fel de rătăcire şi, o spun cu ruşine, rătăceam din comoditate. Mi-a luat câţiva ani ca să înţeleg că ispita nu se înfăţişează ca un contract pe care-l semnezi cu sânge şi care promite bogăţii şi reuşite nemaiauzite. Ar fi prea simplu şi am refuza cu toţii un astfel de contract, nu-i aşa? Lucrurile sunt mult mai subtile. Ispita e croită pe măsura fiecăruia şi se poate înfăţişa sub forma unui somn dulce duminica dimineaţa. Astfel, ne lăsăm ispitiţi de micile gânduri inofensive şi, de altfel, legitime pentru cetăţenii acestei lumi pline de griji şi zilnice poticneli. Ne zicem în sinea noastră: „Ştie Domnul, înţelege”... Şi aşa ne anesteziem în doze mici, gând mic după gând mic. Iată-mă deci în faţa părintelui meu, acum câţiva ani: „Părinte, nu-mi merge bine, nu ştiu de ce.
Nu cred totuşi să fi făcut ceva foarte grav” Bineînţeles, când suntem anesteziaţi duhovniceşte, nimic din ce facem nu ni se pare grav. „Normal că nu-ţi merge bine”, mi-a răspuns părintele. „Nu mai vii la biserică, nu mai simţi harul. Trebuie să vii în fiecare duminică să te umpli cu el!” M-a invitat să gust ce bun este Domnul. Şi a avut dreptate.
A doua invitaţie, mai recentă, am primit-o de la Andreea, buna mea prietenă şi colegă. „Hai la Sainte Croix”, mi-a spus. „Păi, ştii, e departe, e complicat, am fost deja trei săptămâni în vacanţă...” Până la urmă am acceptat. Slavă Domnului! Mai auzisem vorbindu-se despre universitatea de vară şi numai de bine, dar trebuie să fii acolo ca să înţelegi ce ne poate aduce. Aşadar, îmi permit şi eu să vă invit la universitatea de vară de anul viitor. Veniţi să gustaţi tot harul pe care-l coboară Domnul cu prisosinţă peste oameni şi peste locuri. Veniţi să simţiţi harul lui Dumnezeu în aerul de dimineaţă, când păşiţi pe poteca spre biserică pentru a merge la liturghie şi veţi înţelege cuvintele din Acatistul de mulţumire, slavă lui Dumnezeu pentru toate, şi veţi zice: „Slavă Ţie, pentru strălucirea de giuvaer din roua dimineţii, slavă Ţie, pentru surâsul deşteptării scăldate în lumină, slavă Ţie, pentru frumuseţea zidirii mâinilor Tale”. Haideţi şi gustaţi harul care e în fiecare persoană, căci dacă ispita este croită după fiecare şi urcă precum şarpele ca să ne tragă în jos şi să ne afunde, şi harul e croit tot pe măsura fiecăruia şi ah, cât e de dulce, pentru că el se pogoară de sus ca să ne urce şi pe noi mai sus decât am îndrăznit vreodată să ne închipuim. Şi-atunci, transfiguraţi, începem să-l vedem, să-l percepem, să-l înţelegem. Eu l-am văzut în copiii care cântau Evanghelia cu Helene şi am zis „Slavă Ţie, pentru bucuriile limpezi ale inimii”. L-am văzut pogorându-se dumnezeieşte în notele muzicale ale familiei Delangle şi am zis „Tu ne descoperi pridvorul Împărăţiei ce va să fie în dulceaţa cântărilor, în minunatele acorduri ale sunetelor, în simţirea înaltă din glăsuirea lor, în strălucirea lucrării artistului”. L-am văzut pogorându-se în chipul cuvintelor preoţilor sau ale maicilor Siluana şi Sofronia, cu care alinau suferinţe proaspete sau îngropate, şi am zis: „Cu TINE nimic nu e cu neputinţă de îndreptat. Tu eşti cu totul DRAGOSTE”. Şi l-am văzut transformându-se în acea smerenie care depăşeşte măreţia deşartă visată de ambiţia omenească, când l-am auzit pe părintele Marc-Antoine mulţumindu-le cu glas tremurat celor care i se spovedesc. L-am văzut în simplitatea şi bucuria sinceră cu care Înaltpreasfinţitul Iosif s-a aşezat la masa copiilor – îl invitaseră simplu şi fără ceremonie: „vrei să mănânci cu noi?” – şi a acceptat la fel de simplu şi fără ceremonie. L-am văzut în răbdarea Preasfinţitului Marc, care s-a oprit să binecuvânteze un copil, chiar dacă avea multe de făcut. Şi l-am mai văzut în toate Martele care s-au silit cu multa slujire la bucătărie pentru mesele noastre şi care dimineaţa deveneau Marii la Liturghie.
Hristos a fost cu noi la Sainte-Croix în vara aceasta, „că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor” (Mt. 18: 20); şi-atunci am zis: „Slavă Ţie, cu evlavie sărutăm urmele paşilor Tăi nevăzuţi”.
Mara Urcan Bourel
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team