În perioada 28-31 august a avut loc la Centrul Sainte-Croix a șasea ediție a Universității de vară a MOREOM, găzduită, ca în fiecare an, de către părintele Philippe și Elianthe Dautais. Organizarea a fost asigurată de Nell și Jack Muh, ajutați de un grup de voluntari entuziaști cărora le mulțumim. Mulți dintre participanți au ținut să dea mărturie despre prezența harului care s-a făcut simțit peste locuri și peste oameni. Ceea ce urmează nu este o simplă relatare privind desfășurarea Universității, ci un buchet de astfel de mărturii, personale și subiective, despre felul în care a fost trăită experiența acestei întâlniri.
SFÂRÅžIT DE VARÄ‚, SAINTE-CROIX
De șase ani încoace, întâlnirea de la Sainte-Croix încălzește sfârșitul fiecărei veri, așezând firul grijilor noastre pe făgașul unui nou început de an ortodox. Adunarea aceasta fiind obștească, sau frățească, sau „familială”, cum o numesc gazdele, fiecare are șansa să se facă tuturor toate, după chipul Apostolului. Se caută un sfat, o consolare sau o părtășie de gânduri cu celălalt? E nevoie urgentă de doctor, de psiholog, de muzician, de povestitor? „Aptitudinile, talentele, capacitățile", cum le-a numit Maica Siluana la conferința de vineri, sunt multe, felurite și împărțite boierește. Pentru sfaturi foarte duhovnicești, ce-i drept, e un pic de coadă, dar, întru răbdarea și râvna lui, nimeni nu rămâne nemângâiat...
În scurgerea fiecărei zile, clopotul bisericii circumscrie, între Liturghie și Vecernie, ritmul viu al unei vieți de obște. Un alt clopot împarte, bătrân și răgușit, restul timpului după buna rânduială a unei „universități", hotărnicind cu așezarea lui ceasurile împreună-participării. Repetarea zilnică a aceluiași ritual lasă, inevitabil, imprimate pe retină sau impregnate pe hârtia minții imagini și impresii pe care mă bucur de fiecare dată să le pot resuscita și adânci. Bunăoară, după prânz, în lumina tihnită a amiezii, regăsesc, ca-ntr-un decor impresionist (în care transpare darul unei mâini de Sus), nesfârșita preumblare în pâlcuri și grupuri pe alei, peste peluze, pe sub smochini. Apoi, în vreme ce toți se retrag agale spre sala de conferințe, frământarea de culori a ierbii care păstrează o clipă urma pașilor și umbra întunecată a sutanelor.
Afară, toate rămân în așteptare, la locul lor, într-o binecuvântată și neclintită statornicie: sora Noelle printre cărți, Anne-Cecile la biroul de primire, copiii absorbiți în sala de iconografie sau pierduți prin tufișuri luxuriante; în fața bucătăriei, cu fruntea aplecată peste fructe și legume, amintind de pânzele cu țesători sau cu urzitoare de dantele, Evelyne, Martine, Christine, Alain și alții își urzesc dantelele de tarte, plăcinte și compoturi. Smochinii abia despuiați surâd în urmă cu-nțelegere, întinzându-și crengile ca să-și coacă în soare roade noi. Întregul microcosm se reculege în aerul de blândă nemișcare. Totul e dar și dăruire.
Mai lungesc pasul, mai zăbovesc – mă-ndur cu greu să-mi las tabloul regăsit și tăcerea – de ce-aș lăsa-o? Înăuntru se discută despre viața parohiilor noastre. Citesc programul și-mi pare atât de simplu: viața liturgică, diversitatea, primirea străinilor, slujirea în biserică, locul frumosului, locul nostru, locul copiilor... Îmi imaginez căscând o lungă, nesfârșită depănare de experiențe și zâmbesc zărind printre titluri: „Chivernisirea timpului”; mă mișc cu nerăbdare, mă plimb între ateliere, mă opresc la cel al Danielei, care mă învață practic cum să nu pierd timpul (și cum să-l câștig !) – mă-ntreb la ce bun, ba chiar îmi zic: „ce pierdere de vreme!”, și, cu gândul la pacea de afară, mă grăbesc să-mi oftez formula Micului Prinț: „eu, dacă aș avea cincizeci și trei de minute de cheltuit, aș merge-ncetișor spre o fântână”.
În capul meu, clar, nu e rai. Nu în nepăsare și-n tihna leneșă a minții. Încet-încet, ciulesc urechea, bănuind eu că fântâna asta la care vreau să ajung e mai adâncă decât știe funia minții mele. Încep, deci, să mă adâncesc în întrebările și în greutățile nebănuite ale celorlalți, în experiențele lor vii și neașteptate, în căutarea lor proaspătă și sinceră de înțelegere. Până vine declicul. În ce fel? Ei, asta-i altă poveste, lungă cât întâlnirea noastră, pe care cei ce nu s-au întâmplat acolo o vor putea înțelege citind sau ascultând materialele pregătite de Mitropolie, la vreme cuvenită.Voi spune doar că anul acesta Înaltul a provocat declicuri repetate, arătându-ne, de la înălțimea viziunii sale, că alegerea niciunui titlu din program nu e anodină și că în spatele simplității lor se ascunde un adânc de griji și de preocupări. Astfel, a dat sens și substanță seminarului Danielei, lămurindu-ne grav cât de urgent e să-nvățăm chivernisirea timpului și evocând sutele de scrisori și de mailuri rămase nedeschise la Mitropolie sau pe preoții care se prăbușesc, trăgându-i și pe ai lor, câteodată, sub povara apăsărilor, neputând să zică „nu” sau neștiind să deosebească (în termenii seminarului) între „urgent” și „important”. Åži-am simțit cum autosuficiența mea de pasăre de curte se smerește tot mai tare sub ochiul scrutător al vulturului din înălțimi.
Din nou afară, înțeleg, din frânturile de vorbe purtate de liniștea serii, că experiența mea este, mai mult sau mai puțin, și a celorlalți: ah, nu știam ce greu vă este... mulțumesc... ce idee bună. nu-mi închipuiam. ne vom putea ruga și noi.
Cred că, de fapt, ăsta este rostul unei „universități”: să-i învețe pe cei care n-au știut și n-au bănuit; pe oamenii aceștia care se bucură, ciclic, să se roage, să vorbească și să tacă împreună, peste care vine harul întâlnirii și le deschide ochii până dincolo, făcându-i laolaltă treji și veghetori, ca să guste tihna statorniciei doar întru frământarea înnoirii.
Andreea Ionescu
MĂRTURIA LUI NELL DESPRE UNIVERSITATEA DE VARĂ
În această duminică de 14 septembrie, la praznicul Înălțării Sfintei Cruci, îmi găsesc inspirație pentru a oferi mărturia, în calitate de administrator al Centrului Sainte-Croix, experienței mele, la exact două săptămâni după terminarea Universității de vară.
Mărturia aceasta este pătrunsă de predica pe care părintele Philippe a rostit-o în această dimineață în biserica noastră, în care ne-am regăsit, noi cei ce trăim, ne rugăm și muncim la „Centrul Sainte-Croix”. Părintele Philippe ne-a vorbit despre Cruce ca simbol al contradicțiilor dinlăuntrul nostru, dar și al dificultății cu care ne confruntăm, fără încetare, în a răspunde chemării lui Dumnezeu din noi și de a o exprima în chip viu și simțit în viețile noastre. Predica a fă cut referire și la necesitatea de a primi această încercare a Crucii fără să fugim de ea, fără să o evităm, oricât de grea ar fi, ci, dimpotrivă, să o primim cu bucurie, ca pe o minunată șansă de a crește, cu ajutorul lui Dumnezeu, în înțelegerea Voii Sale, pentru schimbarea noastră.
Cu riscul de a-i șoca pe unii, trebuie să mărturisesc că am trăit Universitatea de vară de anul acesta ca pe o încercare „răstignitoare”, în toată complexitatea cuvântului. La început, asaltată de contradicții teribile, prinsă între dorința mea sinceră de a primi cum se cuvine pe reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române – și bucuria de a-i primi, și dificultățile de ordin logistic, mă simțeam strivită de munci și pusă să îndeplinesc doar sarcini lumești! Din fericire, slavă Domnului!, mi-a venit gândul să merg la biserică și să-I încredințez lui Dumnezeu această povară pe care nu puteam s-o port singură... Åži atunci, în mijlocul tuturor celor adunați în rugăciune, am primit multe daruri, în chipul mesajelor de iubire și de acceptare din partea aproapelui meu, desigur, diferit de mine, dar rugător ca și mine și doritor să trăiască în iubirea lui Hristos. Åži am simțit cum inima mea se deschide și se liniștește, și cum perspectiva mea asupra celor care mă înconjurau se schimbă. Åži cu cât viziunea mea asupra celorlalți se schimba, cu atât și ceilalți își schimbau atitudinea față de mine. Făcându-se mai atenți, mai prevenitori, mulțumindu-mi/ne într-o mie și unul de feluri pentru primire și propunându-ne, mie și lui Jack, să povestim copiilor – permițându-ne astfel să ne exprimăm și partea noastră creativă, și aducându-mi, în cadrul schimburilor pe care le-am avut (de exemplu, în cadrul atelierului Marta si Maria,animat de părintele Claude Delangle), răspunsuri clare și oferite cu prietenie la întrebările mele personale.
Apoi am fost cu toții părtași Sfintei Liturghii de neuitat de duminică dimineața, care a șters orice tensiune, orice neînțelegere, făcându-ne pe toți frați și surori în Hristos, dincolo de diferențele de educație și de cultură!
Da, pot spune astăzi, fără să mă trădez sau să trădez ceea ce am trăit cu ocazia acestei universități, că am trăit-o „ca pe o minunată șansă de a crește, cu ajutorul lui Dumnezeu, în înțelegerea Voii Sale, pentru schimbarea noastră”. Sunt recunoscătoare pentru diferențele dintre noi, pentru întâlnirea veritabilă cu celălalt, pentru Sainte-Croix. Abia aștept întâlnirea de anul viitor!
Nell Muh
GUSTAÅ¢I ÅžI VEDEÅ¢I CÄ‚ BUN ESTE DOMNUL! (PS. 33: 9) VENIÅ¢I LA BISERICÄ‚ IN FIECARE DUMINICÄ‚ ÅžI LA SAINTE-CROIX ÎN FIECARE VARÄ‚...
Gustați-L pe Domnul! Iată invitația pe care v-o adresez. Mi-a fost adresată și mie de mai multe ori. Câteodată am refuzat-o, din păcate, alteori am acceptat-o, slavă Domnului, pentru că de fiecare dată m-a umplut de har. Aș dori să împărtășesc cu dumneavoastră două din invitațiile pe care le-am acceptat.
Prima mi-a fost adresată de părintele meu duhovnic, părintele Răzvan, acum câțiva ani. La vremea aceea, nu mă prea duceam la biserică, eram într-un fel de rătăcire și, o spun cu rușine, rătăceam din comoditate. Mi-a luat câțiva ani ca să înțeleg că ispita nu se înfățișează ca un contract pe care-l semnezi cu sânge și care promite bogății și reușite nemaiauzite. Ar fi prea simplu și am refuza cu toții un astfel de contract, nu-i așa? Lucrurile sunt mult mai subtile. Ispita e croită pe măsura fiecăruia și se poate înfățișa sub forma unui somn dulce duminica dimineața. Astfel, ne lăsăm ispitiți de micile gânduri inofensive și, de altfel, legitime pentru cetățenii acestei lumi pline de griji și zilnice poticneli. Ne zicem în sinea noastră: „Åžtie Domnul, înțelege”... Åži așa ne anesteziem în doze mici, gând mic după gând mic. Iată-mă deci în fața părintelui meu, acum câțiva ani: „Părinte, nu-mi merge bine, nu știu de ce.
Nu cred totuși să fi făcut ceva foarte grav” Bineînțeles, când suntem anesteziați duhovnicește, nimic din ce facem nu ni se pare grav. „Normal că nu-ți merge bine”, mi-a răspuns părintele. „Nu mai vii la biserică, nu mai simți harul. Trebuie să vii în fiecare duminică să te umpli cu el!” M-a invitat să gust ce bun este Domnul. Åži a avut dreptate.
A doua invitație, mai recentă, am primit-o de la Andreea, buna mea prietenă și colegă. „Hai la Sainte Croix”, mi-a spus. „Păi, știi, e departe, e complicat, am fost deja trei săptămâni în vacanță...” Până la urmă am acceptat. Slavă Domnului! Mai auzisem vorbindu-se despre universitatea de vară și numai de bine, dar trebuie să fii acolo ca să înțelegi ce ne poate aduce. Așadar, îmi permit și eu să vă invit la universitatea de vară de anul viitor. Veniți să gustați tot harul pe care-l coboară Domnul cu prisosință peste oameni și peste locuri. Veniți să simțiți harul lui Dumnezeu în aerul de dimineață, când pășiți pe poteca spre biserică pentru a merge la liturghie și veți înțelege cuvintele din Acatistul de mulțumire, slavă lui Dumnezeu pentru toate, și veți zice: „Slavă Å¢ie, pentru strălucirea de giuvaer din roua dimineții, slavă Å¢ie, pentru surâsul deșteptării scăldate în lumină, slavă Å¢ie, pentru frumusețea zidirii mâinilor Tale”. Haideți și gustați harul care e în fiecare persoană, căci dacă ispita este croită după fiecare și urcă precum șarpele ca să ne tragă în jos și să ne afunde, și harul e croit tot pe măsura fiecăruia și ah, cât e de dulce, pentru că el se pogoară de sus ca să ne urce și pe noi mai sus decât am îndrăznit vreodată să ne închipuim. Åži-atunci, transfigurați, începem să-l vedem, să-l percepem, să-l înțelegem. Eu l-am văzut în copiii care cântau Evanghelia cu Helene și am zis „Slavă Å¢ie, pentru bucuriile limpezi ale inimii”. L-am văzut pogorându-se dumnezeiește în notele muzicale ale familiei Delangle și am zis „Tu ne descoperi pridvorul Împărăției ce va să fie în dulceața cântărilor, în minunatele acorduri ale sunetelor, în simțirea înaltă din glăsuirea lor, în strălucirea lucrării artistului”. L-am văzut pogorându-se în chipul cuvintelor preoților sau ale maicilor Siluana și Sofronia, cu care alinau suferințe proaspete sau îngropate, și am zis: „Cu TINE nimic nu e cu neputință de îndreptat. Tu ești cu totul DRAGOSTE”. Åži l-am văzut transformându-se în acea smerenie care depășește măreția deșartă visată de ambiția omenească, când l-am auzit pe părintele Marc-Antoine mulțumindu-le cu glas tremurat celor care i se spovedesc. L-am văzut în simplitatea și bucuria sinceră cu care Înaltpreasfințitul Iosif s-a așezat la masa copiilor – îl invitaseră simplu și fără ceremonie: „vrei să mănânci cu noi?” – și a acceptat la fel de simplu și fără ceremonie. L-am văzut în răbdarea Preasfințitului Marc, care s-a oprit să binecuvânteze un copil, chiar dacă avea multe de făcut. Åži l-am mai văzut în toate Martele care s-au silit cu multa slujire la bucătărie pentru mesele noastre și care dimineața deveneau Marii la Liturghie.
Hristos a fost cu noi la Sainte-Croix în vara aceasta, „că unde sunt doi sau trei adunați întru numele Meu, acolo sunt și Eu, în mijlocul lor” (Mt. 18: 20); și-atunci am zis: „Slavă Å¢ie, cu evlavie sărutăm urmele pașilor Tăi nevăzuți”.
Mara Urcan Bourel

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team