Ca în fiecare an, am plecat plângând din tabără...

Şi, tot ca în fiecare an, am retrăit 10 zile rupte din copilăria mea. Am simţit asta încă din prima clipă când am ajuns la Neamţ şi am văzut biserica Seminarului mare, impunătoare, dar care ştie să primească în ea atâţia copii... A fost întotdeauna o mărturie pentru mine, o dovadă că intrând în ea şi împărtăşindu-mă împreună cu toţi ceilalţi ieşeam având fraţi de peste tot: din Franţa, din Anglia, din Germania, din Spania, Portugalia, chiar din SUA; şi mă gân­deam zile întregi după aceea că mai mare bucurie nici n-aş fi putut să cer!

Anul acesta am trăit din nou această bucurie şi încă multe altele: i-am revăzut pe cei pe care îi ştiam de ani de zile, dar am întâlnit şi oameni noi, suflete deschi­se spre lumină şi cerând dragoste şi răs­punsuri; am putut să văd din nou copii talentaţi pictând icoane pe lemn, copilaşi ve­seli, plini de viaţă, lucrând cu toată bucuria care încăpea în ei la tot felul de planşe şi obiec­te de creaţie; copii mai mari, mai frământaţi, mai însetaţi după adevăr şi frumos deschizându-şi sufletele la atelierul de creaţie, fete har­nice, brodând modele tradiţionale pe pânză, care mă făceau să mă gândesc la fetele de odi­nioară, care prin nobleţea şi smerenia lor au reuşit să ţină demnitatea ţării la nivelul cuve­nit, tot mai nesocotit astăzi... Dar unii n-au ui­tat, căci nu de puţine ori, seara, vedeam din loc în loc grupuri de copii stând la poveşti, ad­mirând stelele, natura şi din când în când au­zeam: „Avem o ţară unde au stăpânit odată / Vitejii daci, bărbaţi nemuritori / Şi unde stau de veacuri laolaltă / Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări"

M-am umplut de bucurie când am văzut învârtindu-se în hora noastră românească atâţia copii crescuţi departe de tradiţiile bo­gate ale ţării în care, poate, au rămas suflete­le lor. Şi ce frumos a fost să vedem împreu­nă Mănăstirea Putna, să-i strigăm toţi Sfântului Ştefan cel Mare că-i mulţumim şi lui pentru o asemenea ţară, să ne rugăm la Dragomirna, la Suceviţa şi să descoperim tainele olăritului!

În toate cele 10 zile petrecute la Neamţ am avut de învăţat de la fiecare în parte câte o lecţie. Vin de 8 ani în tabără, la început am avut bucuria de a fi participant, iar în ultimii ani animator... şi pot să spun că în fiecare an plec mai bogată, mai aproape de cer şi mai copil... tot mai copil; şi aceasta pentru că am ajuns să înţeleg un adevăr: copilăria nu ţine de vârstă, ci de suflet... şi, pentru mine, şi de ţara mea... şi atâta timp cât îmi voi păstra sufletul viu, voi rămâne copil, iar atâta timp cât îmi voi iubi ţara, voi avea pe ale cui pajişti să alerg. De aceea am iubit şi iubesc taberele MOREOM: pen­tru că ne fac pe toţi să ne păs­trăm sufletele vii şi să iubim România. Şi aşa vom rămâ­ne toţi copii, şi vom alerga întotdeauna împreună.

Maria Liana Munteanu