Trei lucruri care pot inspira via­ța creștinului. Unul este che­marea Numelui Domnului nos­tru Iisus Hristos – pentru că, atunci când chemăm neîncetat Numele Dom­nului, pătrundem în prezența Lui și pre­zența Lui este sfințitoare și dătătoare de viață.

Apoi, un alt lucru este participarea la Sfânta Liturghie. Când venim la Liturghie și aducem ce avem mai bun în noi, cele mai bune așezări din inima noastră și le punem în darurile aduse lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va pune în schimb viața Sa în aceste da­ruri și ni le va reda nouă: în Liturghie are loc un schimb de viață.

Iar al treilea lucru este citirea per­manentă a Scripturii. Cuvântul lui Dum­nezeu, când este citit mereu, lasă în noi amprenta Duhului care l-a izvorât.

Aceasta face să crească harul lui Dumnezeu în noi, iar acest har devine în noi izvor de însuflare pentru rugăciune și pentru toată buna făptuire.

Liturghia trebuie să devină centrul vieții crești­nului, atât pentru preot, cât și pentru mireni. O tră­im formal pentru că nu ne pregătim pentru Liturghie. Când ne pregătim pentru Liturghie, naștem în ini­ma noastră înclinații duhovnicești: de smerenie, de credință arzătoare, de pocăință și de dragoste pentru Dumnezeu. Cu acestea în inimă venim la întrunirea Bisericii, aducând ceva și noi, un mic dar de la Dumnezeu, în această adunare bisericească. Acest mic dar ne va uni cu trupul lui Hristos, cu toți ceilalți credincioși și cu sfinții și ne va învrednici să intrăm în părtășie cu harul care este în Liturghie.

Arhim. Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi

Apostolul Pavel a spus că nimeni nu știe ce este în sufletul omului, decât numai Dum­nezeu și omul însuși. Dar uneori se în­tâmplă că nici noi înșine nu mai știm ce e în sufle­tul nostru. Oamenii au atâtea fețe încât nu îți poți da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, suntem zgârciți, iar alteori darnici, uneori prea as­pri, alteori ușuratici. Puțini sunt oamenii constanți, fie în rău, fie în bine. Åži eu am atâtea fețe și în toate mă regăsesc atât de mult încât nici nu mai știu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste fețe voi merge la judecată?

Cred că cele mai cumplite fapte în istorie n-au fost săvârșite de oamenii răi cu desăvârșire, ci de aceia care aveau în sine amestecat răul cu binele. Căci, nu-i așa, cine ar urma un om rău cu desăvâr­șire? Răul nu e atât de rău dacă nu are în el ames­tecat și puțin bine.

Odată, când am fost la Essex, am avut o discu­ție cu arhimandritul Zaharia, una dintre acele dis­cuții care te urmăresc toată viața. Am ajuns să discutăm despre lacrimi, pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lu­crurile înalte, iar lacrimile sunt un rod al înălțimilor. Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, suntem adevărați doar atunci când plângem. Åžtiu că se poate face o întreagă fi­lozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plânsul este la fel de firesc ca și râsul. Cred că ar trebui să plângem cel pu­țin la fel de des precum râdem. La un mo­ment dat, oamenii au început să considere plânsul ceva rușinos, o expresie a slăbiciu­nii. Dar e la fel de adevărat că și râsul poate trăda o slăbiciune.

Tata plângea ușor și acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz și care vorbea tare. Dacă te chema să-ți spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar și când te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Åži cu toate acestea plângea la filmele proletare. Plângea când ve­dea bătrâni săraci, copii flămânzi și îndeobște când vedea vreo nedreptate. Mămica râdea de el. Acesta era singurul moment când mă­mica îl putea lua peste picior și el nu se supă­ra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spu­nă că omul e el însuși doar atunci când plânge. Nu pot să uit fața dură a tatei cum se schim­ba atunci când plângea la filme, ștergându-și ochii cu mâinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuși și era atât de curat și atât de bun. Restul era viața cu mizeriile ei, cu sărăcia și mândria ei, cu tot ce e străin și în­singurează pe om, ducându-l atât de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.

Sunt oameni care au plânsul în interior. Aceștia sunt cei mai frumoși oameni de pe pământ. Acest plâns lăuntric nu are în el ni­mic din tristețea și apăsarea oamenilor ne­împliniți sau loviți de vreo suferință. Acest plâns lăuntric este ca o lumină de diminea­ță care străbate prin ceață. Aceștia sunt oa­menii pe care îi iubești fără să știi de ce și re­vii la ei pentru că amintirea lor nu te părăsește. Nu este o mai mare bucurie în via­ță decât aceea de a întâlni un astfel de om. Deși ei pot trece neobservați. Pentru a-i re­cunoaște trebuie ca și tu să fi plâns măcar o dată în viață, să plângi de-adevăratelea.

Sunt atâtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinței curg sub lu­minile reclamelor, în orașele mari, în băi, în așternuturi, în mașini. Răsună atâtea răcnete de durere, atâtea suspine, dincolo de buleti­nele de știri, dincolo de talk-show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizație cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plâns, să ne facă să credem că plânsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit și o grămadă de oameni își trăiesc adevărata condiție, aflându-se în cele mai sincere, cele mai sfâșietoare momente ale vieții lor, în timp ce noi ne cufundăm în ne­simțire. Åži doar atunci când suferința dă buz­na în viața noastră, doar atunci perdeaua in­diferenței cade de pe fața lumii. Lumea apare așa cum e ea, cu răul și cu binele ei. Iar deasu­pra ei, abia atunci, S e vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decât prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.

Ierom. Savatie Baștovoi, Fuga spre câmpul cu ciori