Adaugat la: 6 Octombrie 2014 Ora: 15:14

Fragmente neodihnite (octombrie 2014)

Fragmente neodihnite (octombrie 2014)

Trei lucruri care pot inspira via­ţa creştinului. Unul este che­marea Numelui Domnului nos­tru Iisus Hristos – pentru că, atunci când chemăm neîncetat Numele Dom­nului, pătrundem în prezenţa Lui şi pre­zenţa Lui este sfinţitoare şi dătătoare de viaţă.

Apoi, un alt lucru este participarea la Sfânta Liturghie. Când venim la Liturghie şi aducem ce avem mai bun în noi, cele mai bune aşezări din inima noastră şi le punem în darurile aduse lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va pune în schimb viaţa Sa în aceste da­ruri şi ni le va reda nouă: în Liturghie are loc un schimb de viaţă.

Iar al treilea lucru este citirea per­manentă a Scripturii. Cuvântul lui Dum­nezeu, când este citit mereu, lasă în noi amprenta Duhului care l-a izvorât.

Aceasta face să crească harul lui Dumnezeu în noi, iar acest har devine în noi izvor de însuflare pentru rugăciune şi pentru toată buna făptuire.

Liturghia trebuie să devină centrul vieţii creşti­nului, atât pentru preot, cât şi pentru mireni. O tră­im formal pentru că nu ne pregătim pentru Liturghie. Când ne pregătim pentru Liturghie, naştem în ini­ma noastră înclinaţii duhovniceşti: de smerenie, de credinţă arzătoare, de pocăinţă şi de dragoste pentru Dumnezeu. Cu acestea în inimă venim la întrunirea Bisericii, aducând ceva şi noi, un mic dar de la Dumnezeu, în această adunare bisericească. Acest mic dar ne va uni cu trupul lui Hristos, cu toţi ceilalţi credincioşi şi cu sfinţii şi ne va învrednici să intrăm în părtăşie cu harul care este în Liturghie.

Arhim. Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi

Apostolul Pavel a spus că nimeni nu ştie ce este în sufletul omului, decât numai Dum­nezeu şi omul însuşi. Dar uneori se în­tâmplă că nici noi înşine nu mai ştim ce e în sufle­tul nostru. Oamenii au atâtea feţe încât nu îţi poţi da seama care e cea adevărată. Poate că cea care persistă cel mai mult? Ne supărăm, ne bucurăm, suntem zgârciţi, iar alteori darnici, uneori prea as­pri, alteori uşuratici. Puţini sunt oamenii constanţi, fie în rău, fie în bine. Şi eu am atâtea feţe şi în toate mă regăsesc atât de mult încât nici nu mai ştiu care mă reprezintă cel mai bine, cu alte cuvinte, cu care dintre toate aceste feţe voi merge la judecată?

Cred că cele mai cumplite fapte în istorie n-au fost săvârşite de oamenii răi cu desăvârşire, ci de aceia care aveau în sine amestecat răul cu binele. Căci, nu-i aşa, cine ar urma un om rău cu desăvâr­şire? Răul nu e atât de rău dacă nu are în el ames­tecat şi puţin bine.

Odată, când am fost la Essex, am avut o discu­ţie cu arhimandritul Zaharia, una dintre acele dis­cuţii care te urmăresc toată viaţa. Am ajuns să discutăm despre lacrimi, pentru că e o boală a începătorilor să discute despre lu­crurile înalte, iar lacrimile sunt un rod al înălţimilor. Atunci părintele Zaharia mi-a zis un lucru pe care nu pot să-l uit. Anume că noi, oamenii, suntem adevăraţi doar atunci când plângem. Ştiu că se poate face o întreagă fi­lozofie despre lacrimile false, dar nu despre asta este vorba. Plânsul este la fel de firesc ca şi râsul. Cred că ar trebui să plângem cel pu­ţin la fel de des precum râdem. La un mo­ment dat, oamenii au început să considere plânsul ceva ruşinos, o expresie a slăbiciu­nii. Dar e la fel de adevărat că şi râsul poate trăda o slăbiciune.

Tata plângea uşor şi acesta era un mare paradox. Era un bărbat zdravăn, ursuz şi care vorbea tare. Dacă te chema să-ţi spună ceva, aveai impresia că vrea să te bată. Chiar şi când te ruga să-i dai o farfurie din celălalt capăt al mesei părea că te ceartă. Şi cu toate acestea plângea la filmele proletare. Plângea când ve­dea bătrâni săraci, copii flămânzi şi îndeobşte când vedea vreo nedreptate. Mămica râdea de el. Acesta era singurul moment când mă­mica îl putea lua peste picior şi el nu se supă­ra. Aici părintele Zaharia avea dreptate să spu­nă că omul e el însuşi doar atunci când plânge. Nu pot să uit faţa dură a tatei cum se schim­ba atunci când plângea la filme, ştergându-şi ochii cu mâinile lui late, cu degetele acelea groase pe care nu a purtat niciodată inel. Atunci tata era el însuşi şi era atât de curat şi atât de bun. Restul era viaţa cu mizeriile ei, cu sărăcia şi mândria ei, cu tot ce e străin şi în­singurează pe om, ducându-l atât de departe de ceea ce ar trebui să fie el cu adevărat.

Sunt oameni care au plânsul în interior. Aceştia sunt cei mai frumoşi oameni de pe pământ. Acest plâns lăuntric nu are în el ni­mic din tristeţea şi apăsarea oamenilor ne­împliniţi sau loviţi de vreo suferinţă. Acest plâns lăuntric este ca o lumină de diminea­ţă care străbate prin ceaţă. Aceştia sunt oa­menii pe care îi iubeşti fără să ştii de ce şi re­vii la ei pentru că amintirea lor nu te părăseşte. Nu este o mai mare bucurie în via­ţă decât aceea de a întâlni un astfel de om. Deşi ei pot trece neobservaţi. Pentru a-i re­cunoaşte trebuie ca şi tu să fi plâns măcar o dată în viaţă, să plângi de-adevăratelea.

Sunt atâtea lacrimi în lume care se varsă necontenit. Lacrimile suferinţei curg sub lu­minile reclamelor, în oraşele mari, în băi, în aşternuturi, în maşini. Răsună atâtea răcnete de durere, atâtea suspine, dincolo de buleti­nele de ştiri, dincolo de talk-show-urile televizate, dincolo de vacarmul cluburilor de noapte. Întreaga noastră civilizaţie cu noile ei tehnologii care se întrec una pe alta este îndreptată să ascundă acest plâns, să ne facă să credem că plânsul nu există. Dar lacrimile se varsă necontenit şi o grămadă de oameni îşi trăiesc adevărata condiţie, aflându-se în cele mai sincere, cele mai sfâşietoare momente ale vieţii lor, în timp ce noi ne cufundăm în ne­simţire. Şi doar atunci când suferinţa dă buz­na în viaţa noastră, doar atunci perdeaua in­diferenţei cade de pe faţa lumii. Lumea apare aşa cum e ea, cu răul şi cu binele ei. Iar deasu­pra ei, abia atunci, S e vede Dumnezeu. Lumina iubirii lui Dumnezeu nu poate fi văzută decât prin lacrimi, altfel ea ne-ar orbi.

Ierom. Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori

Fragmente neodihnite (octombrie 2014)

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni