Ortodoxia, cu adevărat, nu e apăra­tă de Apologetică, ci de Pateric. Aşa cum nu din catehismele de şcoală poţi prinde ceva viu din Ortodoxie, ci din Vieţile Sfinţilor. Pentru că Ortodoxia este Persoană, nu discurs. Sensul apofatismului spe­cific Răsăritului este de a elibera Persoana, de a o scoate din mormântul văruit în care nu se poate să n-o îngroape gândirea omenească.

Cel mai adevărat apologet al Ortodoxiei, dintre cei de pe piaţa mediatică, e, pentru mine, Anatolie din filmul Ostrovul. De ce dânsul? De ce nu, mai degrabă, Sf. Nicolae Velimirovici, la care ţin foarte mult? De ce un fochist de mă­năstire şi nu un mare predicator şi teolog?

Când tot ce ştii şi ce simţi despre tine e că eşti un criminal bun de atârnat în ştreang care s-a ascuns în mănăstire de braţul Legii, adică un criminal laş, când sinele tău nu te lasă nici să trăieşti, nici să mori, umplându-te neîncetat de o cumplită ură, suportabilă numai datorită transformării în scârbă, când te urăşti pe tine însuţi ca pe cel mai rău şi mai degradat lucru cu putinţă, înseamnă că Adevărul are loc să-şi ple­ce capul în tine, în inima ta. în rest, şi în film, ca şi în viaţă, o mulţime de ortodoxii. în film, ortodoxia marca Iov sau marca stareţ de mă­năstire. Adică ortodoxia celui care ştie Scriptura pe de rost, vrea binele obştii, pricepe fineţuri teologice, preţuieşte (de la distanţă) sfinţenia şi a vizitat chiar Locurile Sfinte ca in­tim al episcopului etc.

Anatolie este nebunul a cărui lucrare apos­tolică este să-i scoată pe vajnicii şi bogaţii (duhovniceşte) săi superiori din ortodoxiile lor. Căci acolo s-a pitit dracul cel mai mic şi mai rău, pentru care toţi ceilalţi draci, cu luptele duhovniceşti în care îi atrag pe nevoitori, fac diversiune, ca să-i dea aceluia posibilitatea să se furişeze nevăzut, să se ascundă în sinele cre­dinciosului, să se facă ortodoxia lui. Acesta e dracul pe care îl vânează Anatolie cu vaselina de pe clanţă, cu buşteanul ars la un capăt, cu foarfecele cu care taie cizmele stareţului ori cu căniţa strâmbă de ceai cu care îl fugăreşte pe diavol pe pereţii chiliei. Pe dracul acesta îl aruncă în apă odată cu plapuma cea moale, pe care, privind-o cum se duce, stareţul dă sem­ne de trezire. La Ortodoxie. Şi, trezindu-se la Ortodoxie, să înceapă să se lepede, prin pocă­inţă, de ortodoxia lui.

O ortodoxie a ei are şi fata care vrea să facă avort cu binecuvântare! în ortodoxia ei se pare că ar fi posibil. De aceea primeşte predica delicată a unei burţi de cârpă cu mers crăcă­nat şi a unui pumn ridicat cu mânie. Când fuge din ostrovul lui Anatolie, alungată de nebu­nul lui Hristos, fata poartă pe chip surâsul şi lacrimile celui eliberat de ortodoxia lui.

Anatolie nu face nimic altceva decât să-i pună pe ceilalţi faţă în faţă cu adevăratul chip al sinelui lor – şi, pentru că vorbim de oameni credincioşi, cu expresia religioasă a acestui sine, ortodoxia lor. Anatolie e singurul sfânt din film, pentru că e singurul care se urăşte pe sine. Şi e singurul care se urăşte pe sine pen­tru că e singurul care se cunoaşte pe sine. Şi e singurul care se cunoaşte pe sine pentru că e singurul care L-a primit pe Hristos ca adevăr despre sine. Toţi ceilalţi au o falsă imagine des­pre sine (cu asta se ocupă dracul cel mai mic şi mai rău!), şi pe această imagine e clădită şi ortodoxia lor.

Pr. Savatie Bastovoi, Să apărăm Ortodoxia? Da, de noi!

Marius Iordăchioaia, Lecţia de Geografie

Au mers câţiva fraţi la avva Felix, având şi mireni împreună cu ei, şi l-au rugat să le spună cuvânt. Bătrânul însă tăcea. Fi­indcă l-au tot rugat, le-a zis: „Cuvânt vreţi să au­ziţi? De acum nu mai este cuvânt. Când îi între­bau fraţii pe bătrâni şi făceau ce li se spunea, Dumnezeu îi călăuzea ce să spună. Acum însă, fi­indcă ucenicii întreabă, dar nu fac ce aud, a luat Dumnezeu harul cuvântului de la bătrâni, aşa în­cât nu mai găsesc ce să spună, fiindcă nu mai e cine să înfăptuiască”.

Avva Felix, Patericul egiptean

Cel ce nu cunoaşte judecăţile lui Dum­nezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părţile de prăpăstii şi uşor e răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se irită; când îi merge bine, îşi pierde cuviinţa; când ajunge în suferinţe, se tânguieşte; de înţelege ceva, caută numaidecât să arate; când nu înţele­ge, se face că înţelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteşte, se umple de slavă deşartă; cu cei ce-l mustră se ia la ceartă; iar pe cei ce-l iartă îi socoteşte proşti.

Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit prin harul lui Hristos cunoştinţa adevărului şi frica de Dumnezeu, se răneşte cumplit nu numai de pa­timi, ci şi de alte întâmplări. Când vrei să descurci un lucru încurcat, caută în privinţa lui ce place lui Dumnezeu şi vei afla dezlegarea folositoare. Când Dumnezeu binevoieşte să se facă un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească.