Cea mai mare problemă a tinerilor ro­mâni este dezorientarea. Nu ştiu în­cotro s-o apuce. N-au tărie, sunt ca florile care nu se prind. Acest fapt se datorea­ză mai întâi de toate politicii mondiale de han- dicapatizare a tinereţii. În Imperiul Roman, tâ­nărul era matur la 21 de ani şi, prin urmare, apt pentru a sluji cetatea. Acum, tânărul învaţă până la 35, 40 de ani, când îşi ia doctoratele şi termi­nă cu bursele în străinătate, adică e un învăţă­cel care tremură după note, în loc să zidească ceva. Între timp, face toate păcatele posibile şi-şi pierde credinţa în dragoste. Când îşi dă seama că nu mai este tânăr şi că nu a împlinit nimic vrednic în viaţă, vrea să întemeieze o fa­milie, dar e nemulţumit de alegerile ce-i stau la îndemână, pentru că are de ales dintr-o lume ca el. Şi aşa, viaţa se transformă într-un nesfâr­şit cerc al lui „ce să fac?”. Numai iubirea ne poa­te scoate din această încurcătură, iubirea care este jertfă şi iertare.

Pr. Savatie Baştovoi, interviu în Formula As (nr. 1091)

Cel ce iscodeşte păcatele altora sau ju­decă din bănuieli pe fratele său încă nu a pus început pocăinţei, nici cer­cetării şi cunoaşterii păcatelor sale, care sunt cu adevărat mai grele ca plumbul ce cântăreş­te mai mulţi talanţi. Acela n-a cunoscut încă nici din ce pricină se face omul greoi la ini­mă, iubind deşertăciunea şi căutând minciu­na. De aceea, ca un nebun şi ca unul ce um­blă în întuneric lăsând păcatele sale, cugetă la ale altora, fie că există de fapt, fie că şi le închipuie el din bănuială.

Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, Suta a treia a capetelor despre dragoste (55)

Marius Iordăchioaia

Asceza vieţii nupţiale comportă trei exigen­ţe majore. Prima este interiorizarea obsta­colului, iar nu escamotarea lui. Dragostea nu poate să dureze, nu poate evita înnămolirea pro­miscuităţii şi a uzurii decât dacă rămâne presărată cu obstacole. În căsătoria adevărată, obstacolul nu dispare, se interiorizează. Devine necesitatea dură de a respecta alteritatea celuilalt pentru ca acest prea apropiat să rămână to­tuşi un aproape. „A deveni un singur trup”, adică o singură viaţă, nu înseamnă fuziune, ci comuniune; şi trebuie să ştim să rămânem doi. Trebu­ie să te trezeşti la existenţa ce­luilalt, o existenţă la fel de re­ală, la fel de interioară ca a mea, inaccesibilă nu în opa­citatea sa (celălalt devine atunci un obiect mult prea ac­cesibil urii mele), ci în trans­parenţa sa însăşi.

A doua exigenţă este refuzul de a obiectiva ero- sul. Occidentul, după tăcerile victoriene, se năpus­teşte către „artele de-a iubi”. Şi, bineînţeles, dacă dragostea este un limbaj, trebuie să înveţi bine să vorbeşti. Dar ce importanţă are, dacă nu mai avem nimic a ne spune, dacă nu mai există decât meca­nisme bine aranjate? A refuza simultan vagabon­dajul imaginarului şi mecanizarea erosului, a echi­libra atenţia faţă de celălalt şi faţă de sărbătorirea vieţii, iată asceza de care nimeni nu s-a ocupat câ­tuşi de puţin!

A treia exigenţă constă în faptul că dragostea umană se împlineşte şi se depăşeşte într-o slujire comună. Un cuplu se condamnă dacă se închide în el însuşi. N-are altă alegere decât distrugerea reci­procă sau împreună-crearea în această mare miş­care a slujirii şi a vieţii, a slujirii vieţii, care singură permite Bisericii de a fi ea însăşi.

Intr-o perspectivă specific creştină, nu se poa­te spune că obiectivul căsătoriei este procrearea. O dragoste adevărată nu are obiectiv; este ea însăşi propria evidenţă. Dar atunci ea nu poate să nu fie fecundă, ca această fecunditate să servească pen­tru a lupta împreună, a primi împreună pe aproa­pele sau „a aduce pe lume” copii. Atât de puţine cupluri aduc cu adevărat copiii lor pe lume! Câţi nu se închid asupra lor şi îi devorează cu jilava lor adorare, până când aceşti copii, cu o necruţătoare brutalitate, se moşesc ei înşişi din această sterilă matrice familială. Câţi adulţi nu caută sensul vieţii în copiii lor, în loc de a le-o transmite: slujitori ai speciei, nu ai persoanei.

A aduce cu adevărat copii pe lume înseamnă a şti nu numai să le dai viată, ci şi exemplul unei slu­jiri creatoare. Inseamnă a face din familie acea „mi­cuţă Biserică” de care vorbeşte şi Sf. Ioan Gură de Aur şi în care copiii, după exemplul adulţilor, fac ucenicia dublei deschideri: către Dumnezeu şi aproapele. Cât de bogat era înţelesul vechiului obi­cei din casele ţărăneşti creştine de a lăsa întotdeau­na un loc liber la masă: pentru străinul care va bate şi care ar putea fi Necunoscutul, gândindu-se că Dumnezeu vizitează adesea oamenii într-un fel foarte familiar.

Dar copilul nu este oare un mic necunoscut care ne vizitează? Toate asemănările care îl faso­nează şi care ne reconfortează nu îl împiedică de a fi radical diferit. Există ceva foarte însemnat în aceas­tă libertate care transformă fecunditatea din fata­litate biologică în setea după o mai mare iubire. Dar cu o condiţie: ca acest copil să fie mai întâi în mod fundamental primit, şi primit ca un necunoscut.

Olivier Clement, Întrebări asupra omului