Omul nu se poate dărui în mod autentic şi adevărat nici lui Dumnezeu şi nici aproa­pelui fără această sinceritate. Şi ce este sin­ceritatea? Dumnezeu spune despre Sine că este Cuvântul. În acelaşi timp, însă, Dumne­zeu mai este şi Persoană şi Adevăr. Dacă Per­soana Supremă este Cuvânt, atunci „ceea ce Ea grăieşte se grăieşte pe ea Însăşi în adevăr"^[2]. Cu alte cuvinte, ceea ce grăieşte Ea este ade­vărul în persoană. „Eu sunt Adevărul"^[3] şi „Cu­vântul Meu este Adevărul"^[4]. Sinceritatea, deci, nu poate fi legată decât de adevăr. Nu poţi nici minţi sincer şi nici vicleni cu since­ritate. Sunt termeni total incompatibili.

La fel şi în cazul omului: când acesta gră­ieşte, se grăieşte pe sine însuşi, iar roadele lui nu pot fi decât conforme cu persoana în sine: „Ori spuneţi că pomul este bun şi rodul lui e bun, ori spuneţi că pomul e rău şi rodul lui e rău, căci după roadă se cunoaşte pomul... Căci din prisosul inimii grăieşte gura"^[5].

„Roadele" acestea pot influenţa nu nu­mai viaţa noastră şi a celor din jur în mod po­zitiv sau negativ, în funcţie de calitatea lor, ci ele ne pot „rodi" sau nu chiar mântuirea fie­căruia dintre noi. Dacă Adam ar fi fost sin­cer şi şi-ar fi asumat greşeala în faţa lui Dumnezeu pentru neascultarea sa, poate că istoria mântuirii neamului omenesc ar fi fost alta. Răspunsul lui Adam, însă, este unul de neasumare şi de nerecunoaştere a faptei sale. El nu asumă nimic şi vina o dă mai departe Evei, iar Eva, la rândul ei, aruncă vina pe şar­pe. La fel jertfele lui Cain şi Abel: ele nu sunt decât o imagine exterioară a jertfei inimii lor: una este primită, cealaltă nu. După cum le-a fost inima, aşa le-a fost şi jertfa.^[6]

„A da ţie Domnul după inima ta"^[7] nu vine decât să întărească afirmaţia că binecuvânta­rea lui Dumnezeu sau lipsa acesteia e în func­ţie de cum îţi este inima: sinceră sau nu. „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaş şi pe viclean îl urăşte Domnul"^[8], mai spune psalmistul David. A nu fi sincer poate fi echivalat la fel de bine cu păcatul fur­tului, deşi aş zice că este mult mai grav decât acesta din urmă, pentru că „paguba" pricinu­ită este mult mai mare şi mai dureroasă, în­trucât ea atinge fiinţa omului în tot ceea ce are mai profund: ţi se fură încrederea, ţi se fură iubirea, ba chiar timpul. A invoca însă suferinţa şi vulnerabilitatea la care te poate expune sinceritatea ca motiv de eschivare în a nu fi sincer cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu oamenii nu are niciun suport duhovni­cesc, ci, mai mult, acest lucru este o dovadă de laşitate. Sinceritatea presupune în primul rând curaj: „Fără curaj viaţa nu este decât un surogat de viaţă. Fără curaj, cum te-ai putea abandona? Riscurile îşi au propria frumuse­ţe. Transformările radicale se produc când ai pătruns într-o dimensiune fără să calculezi nimic!! Când porneşti pe o cale, nu trebuie să fii perfect pregătit, ci trebuie să ai curaj. Oricum mintea îţi va spune întotdeauna că nu eşti încă pregătit. La polul opus curajului, luptei duhovniceşti, se află păcatul ce ames­tecă îndrăzneala cu laşitatea. În el îndrăznim cu insolenţă şi capitulăm cu josnicie"^[9].

De aceea, în viaţă lucrurile trebuie asu­mate şi atunci când ele sunt „nedrepte", aşa cum Dumnezeu a asumat toată nedreptatea făcută Lui de către om: „Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tu­turor. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea ce­lor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa"^[10]. Nedreptatea asumată în Dumnezeu dă no­bleţe sufletului omenesc. Omul, încercând să se îndreptăţească pe sine, nu face decât să se chinuiască. Asumând, îşi pune încrederea în Dumnezeu şi în ajutorul Lui, şi aşa se odih­neşte. Suferinţa se dizolvă astfel în adâncul bunătăţii, iubirii şi purtării de grijă a lui Dum­nezeu: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte"^[11]. „Păzeşte întotdeauna pe Dum­nezeu în duhul tău", ne îndeamnă Filocalia, „rugându-te pentru orice lucru şi păşeşte cu hotărâre pe căile tale. Nu căuta să placi oa­menilor şi vei primi harul lui Dumnezeu. Căci cei ce caută să placă oamenilor sunt stră­ini de Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu nu este în ei. Să ai Duhul lui Dumnezeu şi El te va învăţa toate precum e drept, căci fără El nu poţi izbuti ceva cum se cuvine"^[12]. Since­ritatea înlesneşte omului vederea păcatelor sale proprii şi acesta este un lucru mai mare decât a învia morţii^[13]. „A-ţi vedea păcatele", spune Părintele Stăniloae, „nu înseamnă să stai să socoteşti orice călcare de poruncă, ci să te simţi sufocat, înecat, pierdut şi zbătân- du-te zadarnic în această pierzanie, să înţe­legi că ai trădat Iubirea şi să te dispreţuieşti pe tine însuţi"^[14]. Orice asumare în Dumne­zeu creşte Chipul de Fiu din noi, care este Chipul Iubirii. Şi spre aceasta suntem şi che­maţi: să devenim fii vrednici ai lui Dumne­zeu, să ne umplem de chipul iubirii vieţii dumnezeieşti. Pentru că scopul final al lup­tei duhovniceşti nu este altul decât dialogul în iubire cu Dumnezeu, iar acesta nu este po­sibil fără sinceritate.

Note: