.Păcatul „originar” nu constă în primul rând în aceea că omul „nu s-a supus” lui Dumnezeu; păcatul este că omul a încetat să fie înfometat de Dumnezeu şi numai de El, a încetat să-şi vadă întreaga viaţă depinzând de înţelegerea întregii lumi ca sacrament al comuniunii cu Dumnezeu. Viaţa neeuharistică a omului într-o lume neeuharistică este adevărata lui cădere.

Dar vestea cea bună adusă de creştinism este că Dumnezeu nu l-a părăsit pe om în exi­lul său, în starea primejdioasă a unei năzuinţe lipsite de sens. El l-a creat pe om „după inima Sa” şi pentru Sine, şi omul s-a zbătut în liberta­tea sa pentru a găsi răspuns la misterioasa foa­me din el. In acest moment al totalei neîmpliniri, Dumnezeu a acţionat în mod decisiv: în întunericul în care omul bâjbâia căutându-şi Paradisul pierdut, El a trimis lumină. El a pro­cedat astfel nu ca într-o acţiune de salvare, pen­tru a-l recupera pe omul rătăcit; ci mai degra­bă pentru împlinirea a ceea ce El a făgăduit dintru început. Dumnezeu a acţionat astfel pen­tru ca omul să-L cunoască cu adevărat şi să în­ţeleagă încotro îl mână foamea sa.

Lumina pe care a trimis-o Dumnezeu a fost Fiul Său: lumina nestinsă care mereu a lu­minat întunericul vieţii, dar care acum s-a vă­zut în toată strălucirea ei.

In calitate de creştini, noi credem că El, Care este Adevărul atât despre Dumnezeu, cât şi despre om, este prezent în orice căută­tor al adevărului. Simone Weil a spus că o persoană care fuge de Hristos, dacă se în­dreaptă spre ceea ce este adevărat, aleargă de fapt drept în braţele Lui.

Pr. Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii

Prea adeseori rugăciunea nu are atâta im­portanţă în vieţile noastre încât orice altceva să dispară pentru a-i face loc. Rugăciunea e adăugată multor altor lucruri; dorim ca Dumnezeu să fie prezent nu fiindcă nu există viaţă fără El, nu fiindcă este valoarea supremă, ci fiindcă ar fi aşa de bine ca, pe lângă toate bi­nefacerile lui Dumnezeu, să beneficiem, de asemenea, şi de prezenţa Sa. El este ceva adă­ugat nevoilor noastre şi, când Il căutăm în acest fel, nu-L vom întâlni... Toţi ştim cum e să iu­beşti pe cineva cu toată inima; cunoaştem plă­cerea nu doar a întâlnirii, ci şi a gândirii la cel iubit, mângâierea pe care acest gând ne-o ofe­ră. In acest fel trebuie să încercăm să-L iubim pe Dumnezeu, iar de fiecare dată când e po­menit numele Său, ar trebui să ni se umple ini­ma şi sufletul de o căldură infinită.

Mitr. Antonie de Suroj, Rugăciunea vie

Intreaga biserică, cu arhitectura, frescele şi mozaicurile sale, constituie o imensă icoa­nă care este „cerul pe pământ”, manifestarea divino-umanităţii în care corpul hărăzit mor­ţii se preschimbă în corporalitate duhovni­cească.

Icoana nu este deci doar un element de­corativ, nici numai o ilustraţie a Scripturii. Ea este parte integrantă a Liturghiei şi constitu­ie, cum a scris Leonid Uspensky, „un mijloc de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a se uni cu El”. Ea face posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul frumosului.

Dumnezeu, în fond, nu S-a făcut doar au­zit; El S-a făcut văzut, S-a făcut Chip, iar icoa­na prin excelenţă e cea a Crucii. A-L reprezen­ta pe Hristos înseamnă a reprezenta şi mădularele Trupului Său eclezial: icoana nu-L arată doar pe Dumnezeu care S-a făcut Om, ci şi pe omul care s-a făcut Dumnezeu. Icoana înfăţişează o prezenţă personală, ea sugerea­ză adevăratul chip al omului, chipul său veş­nic, această a treia frumuseţe la care suntem chemaţi.

Olivier Clement, Întrebări asupra omului

Mai mult decât să creşti ca o fântână
între nisipuri
este să ai milă
de cel sărac, de cel
ce are
de tine,
de cuvântul,
de lumina
privirii
blânde sau
de hrana ta mai multă lipsă,
căci, dăruind, lui Dumnezeu te asemeni.

Daniel Turcea, Isihia