Adevărații învățători pe care îi cunoaște lumea de astăzi, sau cei pe care i-a cunoscut omenirea de altădată, sunt sau au fost buni doar în parte, în funcție de cât de mult învățătura lor a fost întemeiată pe credința în Dumnezeu. Unul este Învățătorul nostru și doar singur Lui i se poate atribui acest califi­cativ de bun în mod absolut, prin urmare, dacă bun este Învățătorul, bună este și învățătura Lui și orice creștin care dorește să fie bun va deveni bun doar dacă se va împărtăși din bu­nătatea lui Dumnezeu, împlinind învățătura și poruncile date de Cel Bun. Sfântul Apostol Pavel dă și el mărturie scriindu-i ucenicului său, Sfântului Apostol Timotei, în prima sa epistolă: „vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinței și ale bu­nei învățături căreia ai urmat" (1 Timotei 4, 6) și îl încredințează mai apoi că: „Vrednic de credință este acest cuvânt și vrednic de toată primirea" (1 Timotei 4, 9).

Am văzut că izvorul bunătății este Dumnezeu. De unde dar este răutatea? Pentru că nu este fi­rească, răutatea nu este de la Dumnezeu, ci de la diavol. Răutatea dispare de acolo unde se iveș­te bunătatea lui Dumnezeu, la fel cum piere în­tunericul în prezența luminii.

Așadar, avem nevoie de bunătate pentru a învinge răul. Dar pentru a o dobândi, trebu­ie mai înainte să știm că ea, bunătatea, este fi­rescul lui Dumnezeu, firescul iubirii, deci tre­buie să fie și firescul omului care este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Bunătatea este pentru om deopotrivă un dar al lui Dumnezeu și virtute pe care omul tre­buie să o dobândească prin nevoință duhov­nicească.

Harului Sfântului Duh, Cel care „pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește", împărtășit nouă în urma nevoinței duhovnicești, face ca bunătatea să se manifeste în noi în chip firesc atunci când există conlu­crare între om și Dumnezeu. A crede că sun­tem buni fără harul lui Dumnezeu și a ne lăuda cu aceasta – sau chiar a aștepta să fim lă­udați – este o mare înșelare.

Toate bunătățile cerești și pământești de care ne împărtășim la acest slăvit și luminat praznic sunt o chezășie a bunătăților celor veș­nice la care sunt chemați toți oamenii, din toa­te timpurile și din toate locurile. Åži pentru că vorbim de darurile care ne vin de la Dumnezeul cel Bun, v-aș mai aminti de unul, pe care sun­tem invitați cu toții să-l conștientizăm și să-l punem în valoare, anume darul bunăvoirii.

Să ne amintim de urarea pe care au făcut-o păstorilor îngerii binevestitori ai Nașterii prun­cului Iisus în ieslea din Betleem: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14). Vedem că îngerii ne urează ca între noi, oamenii, să fie bunăvoire și desigur că aceasta este și vo­ința lui Dumnezeu, pentru că îngerii nu fac altceva decât să ne transmită cu credincioșie voința Domnului. Fără îndoială că Dumnezeu, voind ca noi să înmulțim bunăvoirea între noi, ne dă și harul împlinirii ei mai cu seamă la acest praznic al Nașterii Fiului Său.

Să ne bucurăm așadar și să primim cu ini­ma curată și deschisă acest har și dar, pe care să-l înmulțim între noi, oamenii, ca astfel să creștem în dragostea Lui Dumnezeu „Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ce­ruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească” (Efeseni 1, 3), iar această sărbătoare a bucu­riei, a Nașterii Mântuitorului nostru cel Bun, să ne facă și pe noi buni, asemenea chipului Său cel blând și bun, să ne bucure sufletele mereu, acum și în vecii vecilor. Amin.

Vă urez din toată inima să petreceți Sfintele Sărbători în pace, sănătate și spor duhovni­cesc. La mulți ani!

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† Episcopul Timotei