ÃŽndrumări practice către păstori, dobândite din experiență

Pe când își termina stagiul militar, având în suflet hotă­rârea nestrămutată de a se face monah, Semion Ivanovici Antonov, viitorul sfânt Siluan Athonitul, i-a făcut o scurtă vizită Sfântului Ioan de Kronstadt, cu dorința de a-i cere să se roage pentru el. Negăsindu-l acasă, i-a scris câ­teva rânduri în care îi cerea ru­găciunile pentru ca lumea să nu îl împiedice să devină mo­nah. Atât de puternic a fost răspunsul vestitului batiușka, încât - din chiar ziua urmă­toare - Semion a simțit flăcă­rile iadului vuind în jurul său^[1].

Tot prin mijlocirea scrisului am încercat un sentiment ase­mănător, lecturând fericita și inspirata apariție editorială din acest an, editată la Paris cu bla- goslovenia Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Iosif, inti­tulată Sfântul Ioan de Kronstadt – „Îndrumări practice către păs­tori, dobândite din experiență”, în traducerea părintelui dia­con Vladimir Bîrcă.

Cartea cuprinde extrase din jurnalele duhovnicești ale Sfântului Ioan, din anii 1860-1865 și, așa cum ne lămurește însem­narea de la început, ea conține cugetările lui cu privire la înălți­mea cinului preoțesc, sfaturi con­crete către păstori în ceea ce pri­vește comportamentul lor exterior și interior și relațiile cu enoriașii, precum și povețe către preoți legate de practica liturgi­că. De un mare folos duhovnicesc pentru toți creștinii ortodocși, în opinia mea această carte ar tre­bui să constituie o lectură obliga­torie pentru studiile de teologie ortodoxă, pentru cei care se pre­gătesc să-și împlinească vocația către preoție.

Structurate în trei părți, I. Fiți Sfinți, precum Eu sunt sfânt; II. Paște oile Mele și III. „Robul Meu, Iov, să se roage...",extrasele acestea se pot constitui într-o ade­vărată socoteală dată de Sfântul Ioan „pentru ceea ce am făcut în viața bisericească si socială pe par­cursul activității mele ca preot. (...) Nu să mă laud vreau de pe acest loc sfânt, cum se obisnuieste în lume a lăuda si numai a lăuda pe lucrăto­rii din diferite tărâmuri de slujire socială, nu să mă măgulesc pe mine sau pe altcineva, ci să spun purul adevăr - să vorbesc despre nepu­tințele mele si luptele mele” (p. 146). Odată ajuns preot, Sfântul Ioan este conștient că a devenit un pregătitor al venirii lui Hristos, un înger trimis de Atotțiitorul Dumnezeu spre a striga: „Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cără­rile Lui!” (p. 16). Acest strigăt-în- demn, Sfântul Ioan de Kronstadt îl adresează și dascălilor de reli­gie: „«Duhul să nu-l stingeți» (1 Tes 5,19). Rețineți aceasta voi, toți crestinii, dar mai ales tu, preotule, si tu, dascăle al copiilor! Mai ales voi aveți nevoie să ardeți cu duhul, fiind în această înaltă slujire a Domnului și omenirii: cât de mult veți face pentru Dumnezeu, pentru oameni și pentru sine atunci când cu credință, dragoste, râvnă și ener­gie vă veți ocupa de lucrul vostru, și cât de mic, uscat și neroditor va fi lucrul vostru când îl veți face cu moleșeală, lene, răceală, fără nici o străduință și lipsit de energie! Voi veți da răspuns înaintea Domnului atât pentru voi, cât și pentru cei în­credințați vouă” (p. 18).

Pentru a păstori cu râvnă oile Domnului, este nevoie de o dra­goste tare către Domnul și către oameni. „Cine nu iubește oile Lui, ci lâna lor, acela nu poate să le păs­torească pe ele...” Omul trebuie prețuit, considerat spre folosul lui, nu pentru ce are și spre folo­sul tău. Finețea, simpatia, blân­dețea, inima bună, delicatețea ne ajută să dobândim o dragoste apostolească pentru păstoriții care vor reflecta inevitabil lumina din păstor. „Dacă lumina din păstor s-a întunecat, atunci neapărat se va întuneca și în turma lui. (... ) Te în­tărești tu duhovnicește? Se întăresc și ei. Te moleșești tu? Se moleșesc și ei. Doamne miluiește-mă!”,excla­mă el cuprins de o sfântă spaimă (p. 39), făcându-ne și pe noi să ne cutremurăm: cu adevărat Sfântul Ioan de Kronstadt a avut darul cuvântului!

„Mărturisirea? Chinurile naș­terii...”întocmai cum ajută bătrâ­nele la nașteri, așa și preoții tre­buie să le ajute celor aflați în chinurile nașterii duhovnicești. Păcatele, acești prunci ai „fiicei Babilonului”,sunt roade inferna­le care „trebuie strivite de piatra Hristos”(p. 62).

La săvârșirea slujbelor, a Sfintelor Taine, și în special a Dumnezeieștii Liturghii, Sfântul Ioan de Kronstadt ne îndeamnă să fim foarte atenți, ca nu cumva să fie brăzdată inima noastră de spi­nii patimilor. Mâncarea din seara precedentă trebuie să fie modera­tă, „ceai cu o chiflă și nimic mai mult, iar terci nicidecum. În caz contrar, vrăjmașul poate să ne încurce puter­nic inima cu vreo patimă, de exem­plu cu invidia, zgârcenia, răutatea și altele asemenea lor. Așa mi s-a în­tâmplat și mie în a doua săptămâ­nă din Postul Mare, sâmbătă, înain­te de Liturghie, în timpul ei și după ea. Abia am scăpat din gura «leului și a șarpelui» (Ps 90,13)”.

Graba este păcat greu în tim­pul slujbei. „Spune-mi, la ce gonești slujba? (...) Fii liniștit, răbdător, fără graba care este provocată de dorin­ța de a face pe placul oamenilor sau de lene și neglijență” (p. 96). Nu sunt iertate rugăciunile fără chef, făcute cu moliciune, cu neglijen­ță, în grabă, cu omiteri, cu dorin­ța de a termina mai repede lucrul sfânt, pentru a alerga mai degrabă la forfoteala cotidiană (pp. 70-71).

„Precum este respirația pentru trup, așa este rugăciunea credinței (Iac. 5, 15) pentru suflet” (p. 71). „Rugându-te lui Dumnezeu, Maicii Domnului sau sfinților, mereu să știi că Domnul dă după inimă. Cum e inima, așa e și darul” (p. 109).

Mulțumind traducătorului și ostenitorilor acestui volum, îl re­comandăm călduros spre lectură celor care voiesc a birui în acest veac al forfotei și al nestatornici­ei, al lipsei de dragoste față de aproapele și al răzvrătirii față de Dumnezeu. Citindu-l, îți vine să exclami, asemenea Sfântului Siluan Athonitul: „O, marele nos­tru Părinte Ioan, rugătorul nostru! Mulțumesc lui Dumnezeu că te-am văzut, mulțumesc și ție, păstor bun și sfânt, căci pentru rugăciunile tale m-am despărțit de lume și am ajuns la Sfântul Munte Athos, unde am văzut marea milostivire a lui Dumnezeu. (...) O, mare și bun păs­tor, măcar că ai și murit cu trupul, însă în duh cu noi ești, și înain- te-stând lui Dumnezeu, din ceruri ne vezi în Duhul Sfânt.

Iar noi smerit te cinstim.”^[2]