După-amiază, m-am întâlnit cu un bărbat încă tânăr, care suferă de câțiva ani de can­cer. A trecut prin multe: chimioterapie, radioterapie, numeroase operații complicate.

Rezistă. Trăiește singur, într-o garsonieră. Își petrece viața socială în pragul ușii unei cafenele și prin intermediul telefonului mobil. I se întâmplă, într-un acces de oboseală și de slăbiciune de nestăpânit, chiar să se culce pe jos, lângă o ladă mare de gunoi, de parcă s-ar adăposti sub un copac... Afișează un zâmbet fericit, în ciuda unui corp deformat și a unui mers marcat de atâtea intervenții.

La întrebarea: „Ați suferit mult?" - căci se întorcea după trei luni de stat în spital - răs­punde simplu: „Suferința face parte din viață. Dumnezeu îmi dă putere". Frumoșii lui ochi de un albastru-cenușiu nici nu clipesc atunci când îi întâlnesc pe cei ai interlocutorului și fac această constatare-mărturisire de credință. Totuși adaugă că un medicament care a fost gata să-l răpună l-a făcut să sufere de trei ori de pneumonie...

Mărturie a unei acceptări exemplare. Totul se rezumă la simplitate. Amenințarea con­stantă a bolii l-a învățat esențialul și nu se pierde în explicații sau comentarii. Le-a depă­șit.

Iată umilința. Acest om primește ce-i dă Dumnezeu să trăiască în fiecare zi fără drept de apel. Viața lui atârnă de un fir de ață pe care medicina încearcă să-l întindă, dar care se poate rupe dintr-o clipă într-alta. Acest om trăiește ca și cum... fără să facă vâlvă și nici să vorbească prea mult despre asta. Åži totuși ar avea tot dreptul. Dar acest cuvânt nu se regăsește în el. Într-adevăr, ce are el de la viață? Are o mică rentă și muncește atât cât poate. Se bucură de momentele de convivialitate de la cafenea.

Dar mai ales se roagă. Acesta este secretul lui. Izvorul și sprijinul.

Trăiește ascuns de ochii lumii în noblețea și curajul unei cruci pe care o poartă fără să se plângă sau să se revolte. Puțini oameni au habar de ce i se cere și prin câte trece zi după zi, de ani întregi. Cel puțin luptele, lacrimile și sângele (viața) aparțin nopților.

Pentru el e ceva normal. Åži nu e nici pe departe cea mai mică parte din măreția unei astfel de mărturii.

Hristos, Care a suferit pe cruce, îi va recunoaște pe ai Săi... înviindu-i.

Câți sunt pe lumea asta în derivă care suferă de cancer, ducând o luptă ascunsă, con­tinuă, în fiecare dimineață? E soarta a din ce în ce mai multă lume, copii, tineri și mai pu­țin tineri, ca să nu mai vorbim de bătrâni.

În întunericul acestui monstru devorator, se descoperă lumina unui curaj și a unei cre­dințe de nebănuit, ca un lucru „pus deoparte”. Am putea vorbi de uimire, în sensul primar al efectului unui miracol.

Slavă lui Dumnezeu, Care S-a preaslăvit în acești mucenici, ei, care nici măcar nu știu acest lucru...