După căderea în păcat a lui Adam și a femeii lui, sufletul omenesc s‑a îndepărtat de Dumnezeu, devenind tot atât de vulnerabil la virusul ispitei ca și un organism lipsit de anticorpi. Ispita face parte din natura însăși a urmașilor lui Adam, şi e atât de înrădăcinată în existența noastră pământească, încât de multe ori prezența ei trece neobservată, cu precădere în vremurile de azi, când „oamenii și‑au băgat înlăuntrul lor lumeași l‑au alungat de acolo pe Hristos”, și „au făcut din păcat o modă” (Paisie Aghioritul, Cuvinte).

Într‑adevăr, dacă Hristos este „calea, adevărul și viața” (Ioan 14, 16), tot ce ne atrage altundeva și ne îndepărtează de calea lui este o ispită. Toată existența noastră în această lume, atunci când ne acapareză în întregime mintea și inima și ne face să uităm de Dumnezeu, este o ispită, care ia întruchiparea vieții, dar ne duce la moarte. Așa încât, Paisie Aghioritul (op. cit.) ne avertizează iarăşi că „cel mai mare dușman al sufletului nostru, mai mare chiar decât diavolul, este duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip dulce și în cele din urmă ne amărăște veșnic”.

Duhul acestei lumi ne face să vedem totul prin ochii omului muritor, făptură din carne și oase, care, din punct de vedere biologic, se aseamănă cu toate celelalte animale. Această privire „anatomică”, exterioară, asupra lor înșilor, a fost prima reacție a lui Adam și a femeii sale după ce au mâncat din fructul oprit: „Atunci li s‑au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi.” (Facerea 3, 7).

Ispita se manifestă sub două forme, aparent opuse: plăcerea și suferința, care sunt două fețe ale aceleiași medalii, căci urmăresc același scop, să ne lege de această lume și de trupul nostru de carne, și să ne îndepărteze de Dumnezeu și de ființa noastră reală.

Plăcerea – care poate veni fie de la trup, fie de la duhul lumesc –, beția puterii, a succesului, a superiorității asupra celorlalți etc. ne țin legați de bunurile acestei lumi și de viața noastră muritoare. Să ne bucurăm din plin și cu nesaț de plăcerile acestei vieți, iată sloganul societății noastre de consum, pe care îl auzim tot timpul, pretutindeni, în versiuni diferite, și care s‑a banalizat într‑atât, încât ni se pare normal, și nu mai vedem că este o ispită a celui viclean pentru a ne face să uităm că unicul scop real al existenței noastre pământești este mântuirea sufletului și dobândirea vieții veșnice: „De ce te topești după cele ce nu sunt? Ce te uimești privind în jur la cele stricăcioase? De ce te bucuri pentru cele deșarte? (...) De ce te veselești de cele pe care le vei lăsa cât de curând și de a căror vedere te vei lipsi în veci?” (Sf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri).

Bucuriile și plăcerile pământești sunt tot atât de amăgitoare și trecătoare ca un vis, căci „toate bucuriile lumești se spulberă în același timp cu sfârșitul fiecăruia”, mai zice Sf. Nicodim Aghioritul (op. cit.). Plăcerile acestei lumi ne pot îndepărta de Dumnezeu și de calea vieții veșnice, de aceea Paisie Aghioritul (op. cit.) consideră că „fericirea lumească este nefericire duhovnicească”.

Asta nu înseamnă că trebuie să eliminăm din existența noastră toate bucuriile și plăcerile vieții, care sunt daruri de la Dumnezeu, pentru care trebuie să‑i aducem mulțumire. Ispita constă în faptul de a face din fericirea lumească scopul suprem al vieții noastre și de a pune omul de carne în centrul existenței noastre. Omul muritor devine astfel un idol care ia locul lui Dumnezeu, așa încât, desprinzându‑se de Cel care dă ființă și viață la tot ce există, omul face din existența lui pământească un drum către moarte: „Cine își iubește viața o va pierde, și cine își urăște viața în lumea aceasta o va păstra pentu viața veșnică.” (Ioan 12, 25).

Atunci când ispita este cauzată de suferință – de propria mea suferință sau cea a semenilor mei și a tuturor făpturilor vii –, ea se manifestă sub forma revoltei împotriva lui Dumnezeu, care ne apare ca un tiran hain, nedrept și de neînțeles, sau ca un Creator nepriceput și neputincios în fața răului. Aceasta este imaginea lui Dumnezeu pe care ne‑o prezintă diavolul în opera dramatică a lui Flaubert, Ispita sfântului Antonie: „Fără îndoială, Dumnezeu rămâne nepăsător în fața răului care înveşmântează pământul. Îl suportă oare din neputință sau îl ţine din cruzime? (...) Dacă Pronia cerească există, creația este deficientă. Dar răul și binele nu te privesc decât pe tine, ca și ziua și noaptea, plăcerea și suferința, moartea și nașterea, care sunt dependente de un anume loc în spațiu, de un mediu special, de un interes anume. Pentru că numai infinitul este permanent. Infinitul există, și asta‑i tot! ”.

Putem constata cu ușurință că această viziune a omului ca ființă accidentală, pierdută în mijlocul unui infinit fără suflet, indiferent la soarta făpturii omenești, se aseamănă cu imaginea omului pe care ne‑o prezintă știința modernă, fundamentată pe principii materialiste. Înspăimântat de această viziune inumană a universului, sfântul Antonie al lui Flaubert exprimă deznădejdea omului modern într‑o lume care, rupând legătura cu Dumnezeu, a devenit un loc infernal, a devenit „întunericul din afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 25, 30). „Un frig cumplit mă îngheață până în străfundul sufletului. El depășește puterea durerii. Este ca o moarte mai adâncă decât moartea. Mă rostogolesc în imensitatea întunericului. El intră în mine. Conștiința mea se sfărâmă sub această dilatare a neantului.” (Flaubert, op. cit.).

Disperarea este ispita finală a omului care și‑a pus toată nădejdea în această lume, lume care fără Dumnezeu nu este decât neant: „Am văzut tot ce se face sub soare și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt.” (Ecleziastul 1, 14).

Ispita este inevitabilă și necesară pe calea evoluției noastre duhovnicești, căci ea ne face să ne cunoaștem slăbiciunile și infirmitățile sufletești: „Ispita descoperă tot ce este tainic și ascuns și îl arată pe om în fața ochilor lui așa cum este. (…) De aici se vede cât de folositosre este ispita pentru cunoașterea stării lăuntrice (...)”, căci „este nevoie ca cel care vrea să se lumineze prin cunoașterea lui Dumnezeu să‑și recunoască nimicnicia, orbirea și întunecimea.” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

Trebuie deci să înfruntăm ispita cu curaj, răbdare și încredere absolută în judecata dreaptă a lui Dumnezeu, care nu permite să fim ispitiți peste puterile noastre. „Nu v‑a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci împreună cu ispita a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s‑o puteți răbda.” (1 Cor. 10, 13).

Hristos a fost ispitit în pustie de diavol pentru a se identifica cu făptura omenească și întru a‑i da puterea de a respinge atacurile celui rău: „În Hristos tu ai fost ispitit, căci Hristos și‑a luat trup de carne ca al tău pentru a‑ți da mântuirea, și‑a luat moartea ta ca să‑ți dea viață (...), și‑a luat asupra lui ispita ta pentru a‑ți da biruința. Dacă suntem ispitiți întru el, tot întru el vom fi mai puternici decât diavolul.” (Sf. Augustin, „Despre psalmul 60”).

Viorel Ștefăneanu