Trăim într‑o epocă de inversare a valorilor, care situează sus ceea ce este jos și pune jos ceea ce este sus. Inversarea valorilor la scară mondială reprezintă cauza fundamentală a tuturor nenorocirilor care s‑au abătut asupra omenirii moderne, războaie mondiale, genocid, dictaturi totalitare etc., dezastre planetare care adeveresc cuvintele  proorocului  Isaia (5, 20): „Vai de cei ce numesc răul bine și binele rău, care spun că întunericul este lumină și lumina întuneric.”. 

Această inversare diavolească a valorilor este caracteristica principală a vremurilor noastre. Ni se spune că este bine să câștigăm mulți bani, că este bine să profităm de toate plăcerile acestei lumi, că este bine să satisfacem toate dorințele trupului nostru muritor, fără să ne pese de mântuirea sufletului; ni se spune că este bine să nu avem nicio religie – opiumul poporului, după Marx, nevroză colectivă a omenirii, după Freud –  și că este bine să ne făurim idoli lumești, precum Michael Jackson, Madonna, Lady Gaga, un fotbalist sud‑american, o vedetă de cinema..., dar este rău să credem în Hristos, în înviere și în viața veșnică... Dumnezeu este chiar răul absolut, în viziunea unui filozof francez celebru și popular la ora actuală, care aduce un omagiu ditirambic diavolului, în cartea sa înver-șunat anticreștină,  un best‑seller astăzi, căci este oglinda ideilor predominante ale epocii noastre: „În grădina Edenului, Diavolul (...)  transmite învățătura pe care o știe: posibilitatea de a nu asculta, de a nu te supune, de a spune nu. Satana (...) suflă spiritul libertății peste apele murdare ale lumii de la început, în care domnește ascultarea, sclavia absolută. Dincolo de Bine și de Rău, și nu întruchipare a răului, Diavolul (...) le restituie oamenilor puterea asupra lor înşilor și asupra lumii, îi eliberează de orice tutelă. Acești îngeri căzuți stârnesc desigur ura monoteiștilor. În schimb beneficiază de pasiunea incandescentă a ateilor.” (Michel Onfray, Tratat de ateologie). 

Iată deci o grădină a Raiului spurcată ca o mocirlă („apele murdare ale lumii de la început”), sub stăpânirea unui Dumnezeu tiranic, care îl ține pe om în sclavie, în timp ce Satana devine un înger „revoluționar”, care „[in]suflă spiritul libertății” și îl eliberează pe om din robia lui Dumnezeu. Faptul că o asemenea aberație, o asemenea caricatură grosolană a Facerii a putut să seducă milioane de cititori, astfel încât această carte diavolească a devenit un best‑seller, arată cu claritate că aceste idei smintite au devenit o credință colectivă, o religie a omului fără Dumnezeu, o ateologie. Trăim într‑o lume întoarsă pe dos, în care șarpele ispititor a luat locul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a fost înjosit și surghiunit la nivelul șarpelui. Așa încât ar trebui inventat un neologism pentru a denumi adevărata natură a societății moderne, pe care care ar trebui să o numim demoncratică.

Dar inversarea valorilor, pe care autorul citat mai sus o afirmă sus și tare, cu înflăcărarea unui predicator satanic, poate lua forme mai subtile chiar și la cei credincioși, dacă răul se prezintă sub aparența binelui: „Când făptuim pentru a pune în practică virtuțile creștine suntem înclinați deseori să satisfacem anumite vicii care se împletesc cu ele în mod imperceptibil. De exemplu, lăcomia se amestecă cu primirea de oaspeți, desfrâul cu dragostea, viclenia cu discernământul, reaua voință  cu prudența, (...)  mândria cu bucuria, lenevirea cu nădejdea  (...) și cu fiecare virtute, acoperindu‑le pe toate ca o cataplasmă, sau mai curând ca o otravă: slava deșartă.”. Este posibil chiar, uneori, ca „unii diavoli să interpreteze pentru noi preasfintele Scripturi”, zice Sfântul Ioan Scărarul în Scara sfântă. 

De aceea discernământul este o virtute fundamentală, de care depind toate celelalte, căci, dacă ne lăsăm înșelați de aparențe, orice virtute poate să conțină un rău ascuns: „Discernământul este o lampă în întuneric, o cale de întoarecere pentru cei rătăciți, o lumină pentru cei cu vederea slabă. Cel care îl dobândește își regăsește sănătatea și nimicește boala.” (Sfântul Ioan Scărarul, op. cit.). 

Dat fiind că îndoiala, nesiguranța și greșelile de interpretare ne tulbură deseori judecata și ne  întunecă viziunea duhovnicească, trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a putea face diferența între calea bună și calea cea rea: „Arată‑mi calea pe care trebuie să umblu (...). Duhul tău cel bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă.” (Ps. 143, 8 și 10).

Uneori însă trebuie să facem o alegere nepotrivită pentru a ne înțelege greșelile și pentru a regăsi brumul cel bun. Așa încât răul poate deveni uneori folositor și tămăduitor, mai ales când ne ajută să vedem unde se află binele; iar binele poate deveni un rău, dacă provine dintr‑o ambiție trufașă sau nu este adaptat împrejurărilor: „Uneori ceea ce este un leac pentru unii este otravă pentru alții; iar câteodată ce dăm unei aceleiași persoane este un leac, dacă vine la momentul potrivit, sau o otravă, dacă i‑l dăm când nu trebuie.” (Sfântul Ioan Scărarul, op. cit.).

În lumea de astăzi, inversarea valorilor a luat asemnea proporții, încât ni se dau otrăvuri în chip de leac, iar omenirea și viața sunt distruse în numele omului și al vieții, căci unul din obiectivele principale ale lumii noastre tehnico‑științifice, fără suflet și fără Dumnezeu, este „de a obține, în toate sensurile cuvântului, un om desprins de pământ, fără obârșie, fără identitate reală și deci fără tradiție. Într‑un cuvânt, un om formatat genetic, conectat, implantat cu celule electronice și comandat  de alogoritmii decretați de conducerea noului sistem mondial, care întrunește toate caracteristicile venirii lui Antihrist. Ne aflăm în fața unei subversiuni generalizate prin inversarea valorilor, într‑o lume întoarsă cu susul în jos”, zice Părintele Ioan Boboc în Transumanismul sau desfigurarea icoanei.        

Știința vremurilor moderne a luat o direcție opusă căii lui Hristos, a cărui împără-ție nu este din această lume (cf. Ioan 18, 36), căci ştiinţa nu cunoaște decât lumea pământescă și numai omul de carne, pe care ar vrea să‑l facă nemuritor prin mijloace omenești, fabricând un om artificial, clonat, robotizat, standardizat, în locul omului real, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Toate nenorocile lumii moderne vin din faptul că omul de carne a devenit un idol de la care așteptăm adevărul, ajutorul și salvarea, pe care numai Dumnezeu ni le poate da. „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor și își abate inima de la Domnul”, zice Ieremia (17, 5).

Omul care a luat o cale contrară căii lui Hristos urmează calea lui Antihrist și devine astfel un antiom, ducând neamul omenesc la pierzare, în numele omului. Căci ființa noastră reală nu este omul de carne, ci Duhul lui Dumnezeu, care locuiește în noi (cf. 1 Cor. 3, 16): „Antropologia studiază omul ca să vadă ce este omul, dar noi Îl studiem pe Hristos ca să vedem ce este omul.” (Arhimandritul Rafail Noica, Cultura Duhului).

Într‑adevăr, valoarea omului nu stă în el însuși, ci în Dumnezeu, fără de care omul nu este decât țărână și se va întoarce în țărână (cf. Facerea 3, 19): „De aceea Dumnezeul‑om este valoarea primordială, cea mai mare, fundamentală și neîntrecută, din lumea omenească. Fiindcă nimic nu este mai omenesc decât Iisus Hristos, care personifică în el însuși idealul cel mai desăvârșit a ceea ce este cu adevărat omenesc.” (Sfântul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul‑om).