Patima științei este adânc înrădăcinată în duhul omenesc încă de când Adam a mâncat din fructul cunoașterii binelui și a răului voind să egaleze înțelepciunea atotștiutoare a lui Dumnezeu. Orice lucru din această lume constituie un domeniu de cercetare pentru o știință anume, de la particulele microscopice invisibile cu ochiul liber, până la astre și galaxii situate la mii de ani lumină. Științele care cercetează  lumea exterioară – și care studiază omul însuși ca pe un lucru exterior – ne aduc mii de informații despre microbi, broaște, dinozauri, atomi, oceane, planete, și tot așa la infinit, dar niciuna din științele acestei lumi nu este capabilă să răspundă la această întrebare fundamentală, vitală pentru orice om: care este sensul vieții? „Cine se învârtește în jurul celuilalt, soarele sau pământul, este un lucru cu totul indiferent și la urma urmei fără nicio importanță. În schimb văd că mulți oameni mor pentru că li se pare că viața nu merită a fi trăită. (...) Mi se pare deci că sensul vieții este cea mai urgentă  chestiune.” (Albert Camus, Mitul lui Sisif).

Nimeni pe acest pământ nu poate răspunde la această întrebare. Răspunsul nu poate veni decât de la Dumnezeu, căci El este cel care ne-a dat ființa și viața: „Dumnezeu, Care ne-a adus de la neexistență la existență, este mai degrabă Tatăl nostru decât cei care ne-au născut.” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica). 

De aceea, oamenii de știință care caută să înțeleagă natura omenească studiind legile biologice și genetice au luat o cale greșită. Cunoștințele noastre științifice, bazate pe studiul lumii materiale, sunt asemănătoare cu nisipurile deșertului: se întind în toate direcțiile, dar fiecare din aceste direcții duce la același neant. „Este împrăștierea în multiplicitate, o multiplicitate care nu mai este unificată de conștiința niciunui principiu superior; este, în viața curentă, ca și în concepțiile științifice, fărămițarea la nesfârșit, o adevărată dezagregare a activității umane în toate domeniile în care se mai poate exersa. (...) Acestea sunt consecințele naturale și inevitabile ale unei materializări tot mai accentuate, căci materia este esențialmente multiplicitate și fragmentare.” (René Guénon, Criza lumii moderne).

Credința creștină, care afirmă Cuvântul lui Dumnezeu ca principiul spiritual unificator al tuturor elementelor Creației, se situează deci într-o perspectivă diametral opusă științelor materialiste, care studiază multiplicitatea infinită a lumii, fragmentând tot ce există în parcele și corpusculi tot mai mici: „La temeiul viziunii noastre creștine a lumii stă Descoperirea de sus: „Întru început era Cuvântul... și Dumnezeu era Cuvântul... Toate printr-însul s-au făcut, și fără de dânsul nimica nu s-a făcut din ce s-a făcut... În el viață era.” (Ioan 1, 1-4). Științei contemporane îi este propriu a postula. La început a fost atomul de hidrogen, și din el, pe calea evoluției, de-a lungul a miliarde de ani,  a apărut tot ce există. (...) Adevărata Ființă-cea-Dintâi este absolut de neajuns științei.” (Sf. Sofronie, Taina vieții creștine).

Cuvântul lui Dumnezeu, care dă Ființa și Viața, este cu totul diferit de cuvântul omului, care vine din această lume și nu cunoaște decât lucrurile acestei lumi. De aceea sfântul Vasile din Cezareea ne atrage atenția asupra primejdiei de a reduce Ființa infinită a lui Dumnezeu la dimensiunile noastre omenești: „Nu-l închide pe Dumnezeu în concepte trupești, nu-l judeca după măsura ta.” (Predică: „Omul creat după chipul lui Dumnezeu”). 

Cunoașterea rațională este tot atât de limitată ca și inteligența omenească, fapt pentru care nu-L putem cunoaște pe Dumnezeu decât prin credință, care este cunoaș-terea inimii, fără nicio explicație și fără niciun argument logic: „Toate lucrurile lui Dumnezeu sunt deasupra firii, deasupra cuvântului și a inteligenței. (…) Credința este un consimțământ care nu caută explicația lucrurilor.” (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.). 

Prin urmare, modul de cunoaștere științific, care caută explicația oricărui lucru, este o manifestare a lipsei de credință: „Căutarea unei socoteli clare, logice, și neîncrederea în emoțiile inimii au dus la atrofierea duhovnicească a inimii. Întâietatea în ființa omului a fost dată judecății care hotărăște ierarhia valorilor. (…) În expresia sa ultimă, umanismul îl neagă pe Dumnezeu, reducând, prin urmare, omul la o singură dimensiune, la un singur plan, unde ființarea cosmică este determinată de legile firii.” (Sf. Sofronie, op. cit.). 

Dat fiind că cunoașterea rațională nu poate depăși limitele naturale ale omlui, adevărul lui Dumnezeu nu este acesibil învățaților și savanților, căci nu poate fi cunoscut decât de inimile curate și nevinovate: „Te laud, Tată, Doamne al cerului și pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți, și le-ai descoperit pruncilor.” (Matei 11, 25).

A avea o inimă curată nu înseamnă deloc a fi fără de păcat – nimeni pe acest pământ nu este cu desvârșire lipsit de păcat, nici chiar copiii –, ci înseamnă a ne arăta cu toată sinceritatea și smerenia în fața lui Dumnezeu, așa cum suntem, cu slăbiciunile noastre, cu infirmitățile noastre sufletești, cu relele noastre înclinații, cu necurățiile și căderile noastre în necre-dință și deznădejde: „Oricât de netrebnic v-ați simți, nimic, nimic – în mod necondiționat și absolut – nu vă poate despărți de Dumnezeu. Viața religioasă începe în ziua în care se naște în voi convingerea că puteți să vă aruncați în brațele lui Dumnezeu așa cum sunteți. (…) Nu puteți masca nimic în fața lui Dumnezeu, nu vă puterți preface că sunteți altul decât sunteți, nu puteți trișa. Dumnezeu cercetează inimile și rărunchii. Nu puteți fi decât cu desăvârșire adevărați. Cu totul adevărat, așa cum sunt, dar cu o încredere și o dragoste de copil care știe că nu va fi respins.” (Arnaud Desjardins, Recitind Evangheliile).

Credința înseamnă încrederea totală în Dumnezeu, fără a încerca să înțelegem motivele, intențiile și căile Lui, care depășesc inifinit mintea noastră omenească, tot așa cum un prunc nu știe nimic despre pă-rinții lui, dar are o încredere absolută în ei. 

Tot ce dă sau îngăduie Dumnezeu este bun și necesar – chiar dacă acel lucru ni se pare scandalos, inadmisibil sau nedrept –, căci Dumnezeu nu se poate înșela și nu poate face nimic rău. Când ne revoltăm împotriva a ceea ce se întâmplă în viața noastră sau în lume, cu voința sau îngăduința lui Dumnezeu, când spunem „nu”, atunci când Dumnezeu spune „da”, ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu și facem legământ cu vrăjmașul Lui. „Nu este cel care arde în iad.” (Meister Eckhart, citat de  A. Desjardins, op. cit.).     

A fi creștin înseamnă a accepta cu smerenie și încredere totală voința lui Dumnezeu în orice împrejurare a vieții, chiar dacă suntem supuși la încercări dureroase și de neînțeles pentru mintea omenească: „Când un fapt revoltător, cu totul nedrept, se produce, amintiți-vă că însuși Dumnezeu vine către voi: este o binecuvântare sub înfățișarea unei tragedii (…). Ceea ce pare inacceptabil, cu neputință de înțeles, este lucrarea lui Dumnezeu însuși. Dacă puteți, fără nicio resticție, într-un avânt de credință și de dragoste, să acceptați ceea ce nu poate fi înțeles în niciun chip, atunci veți afla acea pace despre care a fost spus că depășește orice înțelegere.” (A. Desjardins, op. cit.).