Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale si Meridionale
Revista de spiritualitate ortodoxa si informare - www.apostolia.eu
Vorbăria este amvonul slavei deșarte, unde îi place [ei] să se facă văzută cu ostentație. Este semnul neștiinței, ușa clevetirii, anunțătoarea ridicolului, sluga minciunii, nimicirea pocăinței, făurarul și ușierul akediei, premergătoarea somnului, risipirea reculegerii, nimicirea vigilenței, răcirea evlaviei și întunecarea rugăciunii.
Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş
Trăim într-o lume în care vorbăria este pretutindeni prezentă şi e slujită de mijloacele de comunicare ale lumii moderne – radio, televiziune, telefon, internet etc. –, care difuzează torente de vorbe deșarte, la scară națională și internațională. Sporovăim cât e ziua de lungă cu prietenii, colegii, vecinii și cu membrii familiei, iar o voce automată, neauzită, sporovăiește în capul nostru de dimineață până seara.
Cuvântul este un dar al lui Dumnezeu, în timp ce vorbăria este o capcană a celui viclean, pentru a ne îndepărta de Dumnezeu și de propria noastră ființă, pentru a ne lega sufletul de lucrurile pieritoare ale acestei lumi, care ne fură mintea ca niște miraje ce răsar și se spulberă unul după altul. „Adânciți-vă luarea-aminte și priviți:”, zice Sf. Teofan Zăvorâtul „iată, lucrul ce vă preocupă s-a şi dus; în locul lui a venit altul, înlocuit pe dată de un al treilea; şi nici acesta nu a apucat să se arate bine că îl împinge deoparte un al patrulea, care e alungat la rândul său de un al cincilea și așa mai departe. Un gând este înlocuit în grabă de un altul – și asta atât de repede, încât aproape că nu putem să ne dăm seama de ce anume a trecut prin capul nostru.” (Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, I)
A sporovăi înseamnă a vorbi cu ceilalți sau cu sine însuși despre lucruri lipsite de importanță. Toate lucrurile pieritoare, care astăzi există și nu vor mai fi peste un minut, peste o zi sau un secol, sunt lipsite de substanță proprie și deci inexistente față de Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu. Prin urmare, putem afirma că orice cuvânt care nu-și trage substanța din Duhul lui Dumnezeu ci din duhul acestei lumi este vorbărie goală. Vorbărie sunt discursurile politice, vorbărie sunt speculațiile filozofice, teoriile științifice; limbajul omenesc de orice fel nu este decât vorbărie, dacă se îndepărtează de Cuvântul lui Dumnezeu și se lipește de lucrurile pieritoare.
Cuvântul lui Dumnezeu dă ființă și viață la tot ce există. „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. [...] Toate lucrurile au fost făcute prin El, și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor. ” (Ioan 1, 1-3)
Sporovăiala este un neant vorbitor, care se substituie Cuvântului dumnezeiesc, o agitație verbală și mintală care seamănă cu viața, dar duce la moartea sufletului, căci neantul nu poate odrăsli decât neantul. Astfel încât omul legat de lucrurile lumești este deja mort, chiar în viață fiind. „S-a sculat, a umblat, a stat de vorbă, a visat cu ochii deschiși, a citit, a mâncat și apoi iar a adormit; a făcut o plimbare, s-a învârtit de colo-colo, a căscat gura, a ascultat vorbe deșarte, a mai flecărit și el, apoi a adormit din nou... Iată întregul program al vieții... Deşi goală, din păcate un imens cerc de oameni aparține acestei categorii.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică)
Chiar și rugăciunea poate deveni vorbărie deșartă în cuvinte bisericești: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.” (Matei 15, 8-9; Isaia 29, 13). Căci „cel ce este în lume cu inima, acela se află în Biserică fără inimă” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.).
Dacă suntem în întregime acaparați de grijile și de treburile lumești, „puțin din inimă merge la un lucru, puțin la un altul, iar pentru Hristos nu mai rămâne nimic”, zice Paisie Aghioritul într-unul din Cuvintele sale.
Cuvintele sunt oglindirea sufletului nostru, așa încât vorbăria goală reflectă neantul lăuntric al omului care s-a îndepărtat de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu este absent, tatăl minciunii (cf. Ioan 8, 44) vorbește în locul Lui. De aceea Hristos ne avertizează: „Vă spun că în ziua judecății oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit.” (Matei 12, 36-37).
Cu cât ne îndepărtăm de Dumnezeu, cu atât cuvintele noastre sunt vorbărie smintită și fără miez, care ne aruncă mintea într-un haos infernal. Căci „haosul mintal este starea îngerilor căzuți (demonii, duhurile care s-au desprins de Dumnezeu)”, zice Starețul Tadei (Pace și bucurie întru Duhul Sfânt).
Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat în Hristos, ne dă şi ființa și viața. Gândirea omenească, legată de lucrurile pieritoare, nu ne poate duce decât la o existență fără sens și fără nădejde, a cărei destinație finală este moartea. „Desprinsă de Dumnezeu-Cuvântul, gândirea omenească se află în permanență în stare de demență, fără rațiune (alogosnom), în plin delir, într-o autosatisfacție smintită și satanică, pradă aceastei activități satanice care este gândirea pentru gândire, precum „arta pentru artă.” (Sf. Iustin Popovici, Omul și Omul‑Dumnezeu)
Nu suntem stăpâni pe cugetul nostru, „căci gândirea gândește chiar şi fără voia omului” (Sf. Iustin Popovici, op. cit.), iar vorbăria noastră mintală ne ține legați de lucrurile acestei lumi. „Suntem plini de lucruri care ne aruncă în afară”, zice Pascal în Cugetări.
Omul din afară va pieri, ca toate lucrurile muritoare, dar ființa noastră reală nu este omul de carne, ci prezența Duhului lui Dumnezeu în noi. „Nu știți că trupul vostru este templul Sfântului Duh, care locuiește în voi, și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri?” (1 Cor. 6, 19)
Tot așa cum ne abținem să sporovăim într-un lăcaș sfânt, la fel trebuie să punem capăt şi vorbăriei lăuntrice, pentru a primi în duhul și în sufletul nostru Cuvântul lui Dumnezeu, căci „cea mai bună biserică este sufletul. Pentru cel ce se roagă în sufletul lui, lumea întreagă devine un templu.” (Sf. Siluan, Scrieri).
Dumnezeu nu ne vorbește cu limbaj omenesc, ne vorbește fără cuvinte, în taina inimii, în tăcerea bisericii noastre lăuntrice, când se oprește vorbăria noastră mintală. Atunci se face simțit Duhul lui Dumnezeu, prin pacea inimii, prin bucuria sufletului, prin blândețea dragostei, prin încrederea totală și prin nădejdea nesfârșită. De aceea sfântul Isaac Sirul grăiește astfel:
(Sf. Isaac Sirul, citat de Mitropolitul Iosif în Omul lăuntric al inimii).
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale
Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni
Copyright @ 2008 - 2023 Apostolia. Toate drepturule rezervate
Publicatie implementata de GWP Team