Adaugat la: 11 Iulie 2019 Ora: 15:14

Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine (Apoc 1, 8)

Nu trebuie să se îndoiască creștinul că Dumnezeul nostru este fără început, fără sfârșit, și de aceea e veșnic și pururea fiitor. Numai El trăiește cu adevărat, nu poate să nu existe, esența și ființa Sa sunt viața însăși. (…) Viața și existența noastră depind de El ca de viața pururi existentă și ca de Izvorul vieții. El nu poate să nu fie: noi putem să fim sau să nu fim. Viața și existența noastră provin de la El, ca umbra de la copac. (…) Învață de aici că a fi nedespărțit de El înseamnă a avea viață veșnică, iar a te despărți de El înseamnă moarte veșincă.

Sf. Tihon din Zadonsk, „Scrisori din chilie” 

Viața modernă tinde să acapareze cu totul cugetul, voința și sufletul omului de astăzi, așa încât acesta a devenit incapabil să conceapă o altă formă de viață decât existența sa lumească. Viața muritoare devine astfel un idol care ocupă în întregime cugetul și inima omului. Chiar dacă omul pretinde că crede în Dumnezeu și în viața veșnică, aceste noțiuni nu sunt decât idei abstracte, fără efect în viața lui reală, care îl ține legat trup și suflet de existența lui pământească.

O iluzie optică face ca un obiect apropiat de ochii noștri să ne pară mult mai mare decât un lucru îndepărtat, astfel încât un singur deget poate astfel acoperi un munte. Tot așa, viața noastră pământească acoperă în mare măsură sau chiar în întregime orizontul vieții noastre duhovnicești și dobândește o importanță excesivă și înșelătoare, care ne face să pierdem din vedere scopul real al existenței noastre: împărăția cerurilor și viața veșnică, față de care viața noastră pământească nu este decât un fir de praf.

De aceea, pentru a restabili proporțiile adevărate ale existenței noastre lumești și spre a ne apropia de Dumnezeu și de viața veșnică, trebuie să spulberăm iluzia propriei noastre importanțe și a locului central pe care‑l acordăm vieții noastre pământești: „Este nevoie ca cel care vrea să se lumineze prin cunoașterea de Dumnezeu să‑și recunoască nimicnicia, orbia și întunecimea”. (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.).

Cu totul alta este viziunea modernă a existenței, care, înscriindu‑se în tradiția raționalistă a secolului XVIII, supranumit Iluminist, acordă persoanei umane o importanță disproporționată și consideră că rațiunea omenească este pricipalul mijloc de cunoaștere și criteriul suprem al adevărului. Dar o ființă muritoare nu poate cunoaște decât adevăruri muritoare – de fapt false adevăruri, căci „tot ce e trecător este mincinos, numai ceea ce e veșnic este adevărat” (Sf. Tihon din Zadonsk, op. cit.) Așa încât mijloacele de cunoaștere omenești sunt cu totul insuficente și inadaptate pentru a cuprinde adevărul lui Dumnezeu – singurul adevăr care merită acest nume: „Cel care crede că poate cunoaște tainele lui Dumnezeu prin teoria științifică exterioară se aseamănă cu acel lipsit de minte care vrea să vadă raiul cu telescopul” (Paisie Aghioritul, Epistole).

Duhul omenesc este însetat de cunoaș-tere și ar vrea să‑L înțeleagă pe Dumnezeu ca pe un lucru al acestei lumi. Inteligența omului muritor, atunci când se aliază cu mândria, constituie un obstacol în cunoaș-terea lui Dumnezeu, căci ea se află, după căderea lui Adam, sub influența celui viclean, care îl încredințează pe om că poate cunoaste și explica totul prin propria lui știință. De aceea, „înțelepciunea acestei lumi este nebunie în fața lui Dumnezeu” (1 Cor. 3, 19): „Dă‑ți seama, nefericitule, cine ești și către cine pretinzi să‑ți îndrepți curiozitatea! Tu, care ești un om, te crezi în stare să‑L cuprinzi pe Dumnezeu cu privirea? (...) Omul, este țărână și cenușă, carne și sânge, iarbă și floare de iarbă, umbră, fum și deșertăciune (...). Și spune‑mi, ai pretenția să‑L cuprinzi cu privirea pe Dumnezeu, cel a cărui ființă n‑a avut început, care nu suferă nicio schimbare, imaterial, indestructibil, cel care este pretutindeni prezent, care e mai presus de orice lucru și superior întregului univers? (...) Să‑l chemăm deci ca pe un Dumnezeu inexprimabil, de neconceput, nevăzut și de neînțeles; să mărturisim că el depășește puterea oricărui grai omenesc și că nicio inteligență muritoare nu‑l poate cuprinde.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Despre neputința înțelegerii lui Dumnezeu).

Dacă ne situăm în perspectiva cunoașterii raționale, Dumnezeu ne apare la o depărtare infinită, de neînțeles și inaccesibil. În schimb, Dumnezeu care nu poate fi cunoscut de filozofi și de savanți, se dezvăluie ființelor simple și nevinovate și micilor copii: „Te laud, Tată, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți, și le‑ai descoperit pruncilor.” (Matei 11, 25). Căci Dumnezeu nu este o idee, o teorie, un sistem filozofic, ci un adevăr viu care sălăsluiește în inima noastră: „Inima este cea care îl simte pe Dumnezeu, iar nu rațiunea. Iată ce este credința. Dumnezeu simțit cu inima, nu cu rațiunea.” (Pascal, Cugetări).

Dar dacă inima noastră este plină de lucruri lumești, de grijile, dorințele și patimile noastre omenești, Dumnezeu, care este Viață și dătător de viață, nu mai are acces în ființa noastră, iar existența noastră nu mai este atunci decât o agitație zadarnică și stearpă care ne îndepărtează de Izvorul dătător de viață al lui Dumnezeu și deci de propria noastră ființă: „Dacă Dumnezeu este Viață, (…) știm ce este Dumnezeu. O știm nu prin gândire (…). O știm pentru că suntem ființe vii și pentru că nicio făptură vie nu poate fi vie dacă nu poartă în ea Viața, nu ca pe o taină nepătrunsă, ci precum ceea ce simte fără încetare (…), precum propria ei existență și însăși realitatea ei. Dacă Dumnezeu este Viață, atunci, așa cum spune Meister Eckhart, omul – această ființă viețuind în viață care suntem cu toții – este un om care îl cunoaște pe Dumnezeu.” (Michel Henry, Cuvintele lui Hristos).

Fără Dumnezeu nu există nimic veșnic în om, căci omul nu este decât un asamblaj vremelic de carne și oase, compus din câteva sute de milliarde de celule, care după moartea lui se vor împrăștia în natură. Fără Dumnezeu omul nu are nicio existență proprie, el nu este decât țărână și se va întoarce în țărână: „Nu există o natură omenească, așa cum nu există un om în sensul în care îl înțelegem dintotdeauna; adică un om având o natură proprie, care aparține oamenilor, o «natură omenească». Omul nu este altceva decât Fiul lui Dumnezeu. Obârșia lui se află în Dumnezeu, natura lui provine din cea a lui Dumnezeu. Zămislind omul ca ființă vie, dându‑i viața care nu există decât în el, Dumnezeu i‑a dat în acest fel aceeași natură cu a sa: cea a vieții. Astfel Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea lui.” (Michel Henry, op. cit.). 

Dacă credem că suntem fiii lui Dumnezeu, viziunea noastră a omului este cu totul diferită de cea a științei, care concepe omul din punct de vedere anatomic, biologic, istoric, geografic sau psihologic, cu alte cuvinte din punct de vedere exclusiv omenesc. „Antropologia studiază omul pentru a cunoaște ce este omul. În ceea ce ne privește, noi îl studiem pe Hristos pentru a cunoaște ce este omul.” (Arhimandritul Rafail Noica, Ce este omul?).

Umanismul ateu, care reduce omul la dimensiunile lui strict omenești, este în realitate un anti‑umanism, căci el ne prezintă o imagine falsă a omului, care constituie fundamentul culturii moderne: „Cultura noastră, trăgându‑și obârșia din umanismul Renașterii, este atee în fondul ei: ea are omul în centrul ei și ca măsură a tuturor lucrurilor.” (Părintele Marc‑Antoine Costa de Beauregard, Despre imaginea lui Dumnezeu). 

Într‑un context socio‑cultural care situează în centrul existenței omul muritor – cel ale cărui zile „sunt ca iarba” (Ps. 103, 15) –, trebuie să restabilim, în inima și în cugetul nostru, echilibrul cuvenit între persoana noastră pământească și ființa veșnică ce ne‑a fost dată de Dumnezeu și de care ne‑am rupt prin păcatul lui Adam și prin propriile noastre păcate. Să ne recentrăm viața pe Dumnezeu, astfel încât el să fie o prezență permanentă și vie în existența noastră, aceasta este calea pe care ne‑o arată Hristos, pentru a redeveni fiii lui Dumnezeu, așa cum eram înainte de căderea în păcat: „Omul este chemat să devină asemănător cu Hristos care este alfa și omega omului. Hristos este chipul vizibil al lui Dumnezeu cel nevăzut (Cf. Col. 1, 15). Omul este o ființă făcută după chipul lui Dumnezeu.” (Părintele Philippe Dautais, Chipul lăuntric). Omul real nu este persoana noastră muritoare, ci acela care a primit de la Dumnezeu darul vieții veșnice, astfel încât „Dumnezeu, care ne‑a adus de la ne‑existență la existență, este mai degrabă Tatăl nostru decât cei care ne‑au născut.” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica).

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni