Apare cu binecuvântarea Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Iosif

Cauta in site
Adaugat la: 10 Mai 2019 Ora: 15:14

Când sunt slab, atunci sunt tare (2 Cor. 12, 10)

Tu spui: „viața mea este plină de suferințe”.  Dar eu îți răspund, sau mai curând Domnul Însuși îți spune: „smerește‑te, și vei vedea că încercările tale se vor preschimba în odihnă”. (...) Sufletul omului smerit este ca și marea: dacă arunci o piatră în mare, ea tulbură o clipă suprafața apei, apoi se cufundă în adâncuri. Tot așa sunt absorbite şi suferințele în inima omului smerit, căci puterea Domnului este cu el.

Sfântul Siluan, „Despre smerenie”. Scrieri

 

Adevărurile creștine sunt în totală opoziție cu adevărurile acestei lumi. Duhul lumesc susţine sus şi tare: „Fericiți cei puternici, cei învățați, cei biruitori, cei bogați, cei ce se veselesc, cei iubitori de plăceri și desfătări trupești”; în timp ce Hristos ne învață exact contrariul: „Fericiți cei săraci cu duhul, cei care plâng, cei care sunt blânzi,  cei ce flămânzesc și însetează după dreptate, cei curați cu inima, cei prigoniți pentru dreptate.” (Cf. Matei 5, 3‑11). Într‑un cuvânt, această lume aparține învingătorilor, iar împărăția cerurilor este a celor învinși în numele lui Hristos: „Fericiți veți fi când din pricina mea vă vor ocărâ și vă vor prigoni și mințind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați‑vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri (...).” ( Matei  5, 11‑12).

În realitate, orice om, oricare i‑ar fi puterea, bogățiile, faima, geniul, va fi un învins, la sfârșitul vieții, căci moartea îi va lua tot ce avea și tot ce era. Sfârșitul oricărei vieți pământești este distrugerea vieții, de aceea „istoria unei vieți, oricare ar fi ea, este istoria unui eșec” (J.‑P. Sartre, Pericolul solipsismului). Singurul om învingător care a trăit pe pământ este Cel ce a învins moartea. Dar, după judecata lumească, existența lui Hristos s‑a terminat cu o înfrângere, căci a fost bătut, batjocorit, scuipat, torturat și răstignit între doi tâlhari. Omul Iisus era atât de slăbit, încât crucea i‑a fost dusă de „un om din Cirene numit Simon” (Matei 27, 32). 

Evangheliile menționează  în mai multe rânduri momentele de slăbiciune și de îndurerare ale lui Hristos, fără de care nu ar fi fost în întregime om: 

„Sufletul meu este cuprins de o întristare de moarte. (...) Tată, dacă este posibil, depărtează de la mine paharul acesta.” ( Matei 26, 38‑39; Marcu 14, 34‑36)        

„A ajuns într‑un chin ca de moarte și a început să se roage și mai fierbinte; și sudoarea i se făcuse ca niște picături mari de sânge care cădeau pe pământ.” (Luca 22, 44)

„Iisus plângea (...).” (Ioan 11, 35) „Acum sufletul meu este tulburat...” (Ioan 12, 27)

„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m‑ai părăsit?” (Matei 27, 46; Marcu 15, 34) 

Hristos a luat asupra sa slăbiciunea, suferințele și natura muritoare a omului căzut în păcat, căci „n‑a venit să i se slujească, ci el să slujească și să‑și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Matei 20, 28),  „ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: „El a luat asupra lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre (...)” (Matei 8, 17). 

Căci desprinzându‑se de Dumnezeu și părăsind împărăția cerurilor, omul a devenit o făptură atât de slabă, încât nu poate supraviețui fără să respire, fără să se hrănească, fără să bea, fără să se îmbrace etc., astfel depinzând cu totul de elementele exterioare, aidoma unui bolnav legat la masca de oxigen sau la perfuzii, care îi prelungesc existența un timp, dar nu‑i pot salva viața. De aceea, după căderea lui Adam deznădejdea a devenit starea naturală a oamenilor: „ Așa cum nu există, după spusele medicilor, niciun om în întregime sănătos, am putea spune de asemenea, cunoscând bine omul, că nu există niciunul ferit de deznădejde,  în adâncul căruia să nu se afle o îngrijorare, o tulburare, o discordanță, o teamă de ceva necunoscut sau pe care nici nu îndrăznește să o cunoască (...). Și în toate cazurile, nimeni nu a trăit vreodată și nu trăiește în afara creștinismului fără să fie deznădăjduit.” (S. Kierkegaard, Tratat de deznădejde). 

Căci omul fără Dumnezeu se află cu desvârșire dezarmat și neputincios în fața suferinței și a morții, fapt pentru care conștiința unui ateu „este prin însăși natura ei o conștiință nefericită, fără nicio posibilitate de a depăși starea de nefericire” (J.‑P. Sartre, Ființa și neantul).

Această nefericire, care nu depinde de împrejurările exterioare, ci constituie un atribut ontologic al omului căzut în păcat, nu poate fi depășită prin niciun mijloc omenesc, dat fiind că omul, doar prin el însuși, aşadar lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, nu este și nu poate fi decât un om înfrânt. Dacă omul înfrânt care a fost Iisus a devenit învingătorul răului și al morții este pentru că, spre deosebire de Adam, el a împlinit voința lui Dumnezeu și nu a omului: „(...) nu cum voiesc eu, ci cum voiești Tu” (Matei 26, 39).  El le‑a arătat astfel oamenilor felul în care se poate preschimba înfrângerea în biruință: „În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33)

Căci, după căderea lui Adam, duhul necurat a devenit stăpânitorul acestei lumi (Cf. Ioan 12, 31). De aceea niciun om din această lume nu poate birui lumea fără ajutorul lui Hristos, care nu vine din această lume: „Fără mine nu puteți face nimic (...)” (Ioan 15, 5).  

Căci „omul nu se poate conduce singur, numai prin propria lui rațiune, fără ajutorul lui Dumnezeu” (Sf. Siluan, op. cit.). Oricare ar fi înțelepciunea, virtuțile, geniul sau puterea lui, fără Hristos omul este și va fi în veci un învins, căci nu poate evita înfrângerea finală în fața morții: „Orice înțelept fără Hristos este nebun, orice drept fără Hristos este păcătos, fiece om curat fără Hristos necurat este, și oricine rămâne în afara Lui, moare.” (Sf. Tihon din Zadonsk, Scrisori din chilie).

Singura putere reală a omului căzut în păcat este smerenia, virtutea mântuitoare prin care Hristos a învins lumea și moartea însăși. Căci omul care‑și recunoaște slăbiciunea, neputința și înfrângerea în fața răului și a morții se întoarce către Dumnezeu, Îi cere ajutorul și se încredințează cu desăvârșire Lui, transformând astfel slăbiciunea omenească în putere dumnezeiască, iar înfângerea pământească în biruință cerească. Astfel încât, mergând pe urmele lui Hristos, „credinciosul este un învingător” (Kierkegaard, op. cit.).

„Domnul este lumina și mântuirea mea:
de cine să mă tem ?  
Domnul este sprijinitorul vieții mele:
de cine să‑mi fie frică? 
(...) Chiar o oștire de ar tăbărâ împotriva mea,                           
Inima mea tot nu s‑ar teme.
Chiar război de s‑ar ridica împotriva mea,          
tot plin de încredere aș fi.” (Ps. 27, 1‑3)        
„Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului,               
care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie.” (Ps. 124, 1) 
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni