Adaugat la: 10 Septembrie 2019 Ora: 15:14

În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri

„Pe toate căile vieții noastre sunt răspândite la tot pasul cruci cât se poate de complicate și felurite, care se întâlnesc aproape la orice pas: necazuri, nevoi, nenorociri, boli, pierderi ale celor apropiați, nereușite la serviciu, lipsuri și pagube de tot felul, neplăceri în familie (…), soarta pământească a fiecăruia este mai mult sau mai puțin grea. (…) Îți este greu, dar treci prin asta întâmplător? Există Domnul, care te privește și poartă grijă de tine părintește. El ți‑a trimis necazul. (…) Deci ia seama și poate că vei vedea planurile cele bune pe care le are Dumnezeu cu tine în necazul ce te‑a ajuns. (…) Iar dacă nu vei vedea ce anume vrea să‑ți dăruiască Dumnezeu prin necazul tău, dă imbold în inima ta, fără a mai analiza, credinței de ordin general că toate sunt de la Dumnezeu și că tot ce vine de la El este spre binele nostru.”

Sf. Teofan Zăvorâtul, „Răspunsuri la întrebările intelectualilor”, vol. 2 

Suferința îl însoțește pe om de‑a lungul întregii sale vieți, fie că e credincios, necredincios, vinovat sau nevinovat, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac: „Nu izbăvesc de aceste cruci nici rangul, nici bogăția, nici puterea și nici o mărire pământească. Ele s‑au întrepătruns cu viața pământească din clipa când s‑a închis raiul pământesc, și vor rămâne cu ea până când se va deschide raiul ceresc.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, ibid.).

Chiar și momentele noastre de bucurie și fericire sunt un izvor de suferință,căci sunt de scurtăduratăși tot mai rareși nestatornice, pe măsură ce înaintăm în vârstă. Fiecare din noi poate constata cu ușurință că sufletul nu îieste niciodată în întregime satisfăcut și caută întotdeauna mai mult sau altceva decât îi oferă viața pământească. De aceea niciun suflet omenesc nu poate afla în această lume o fericire desăvârșită și de lungă durată, în vreme ce suferința ne însoțește, sub o formă sau alta, pe tot parcursul existenței. De aceea „simțământul de temelie al inimii noastre este tristețea. Asta înseamnă că firea noastră plânge după raiul pierdut, și că oricât am încerca să înăbușim plânsul acesta, el se aude în adâncul inimii, în pofida tuturor veseliilor care ne amețesc.” (Sf. Teofan Zăvorâtul, op. cit.).

Toți oamenii suferă, dar nu în același fel. Pentru omul fără Dumnezeu suferința este cu atât mai chinuitoare cu cât nu are niciun sens și apare ca fiind arbitrară, nedreaptă și fără nicio utilitate. Singura explicație a suferinței pentru un om care și‑a pierdut credința în Dumnezeu este de natură materială și exterioară, cu alte cuvinte o explicație de tip științific, fără îndoială exactă pe planul realității materiale, dar care nu poate aduce nicio alinare, niciun sprijin moral omului care suferă. Astfel, știința poate explica foarte bien cauzele unei catastrofe naturale, dar îi este cu neputință să aline durerea unei mame care și‑a pierdut copilul.  

Adevărurile așa zis „obiective” ale științei fac din om un obiect de studiu ca oricare altul, fără să țină seama de sufletul omenesc, care constituie persoana noastră reală, cu sentimentele, dorințele, suferințele ei, care rămân în afara câmpului de cercetare științifică.

Adevărurile științifice nu sunt exacte decât în aparență, dat fiind că ele nu iau în seamă inima omului și consideră că „nu există nicio instanță deasupra rațiunii” (Freud, Viitorul unei iluzii).  

Trufia omului care pune mai presus de toate propria sa rațiune îl face orb în fața realității și neagă rațiunea însăși, care devine smintită, căci își uită limitele și slabele‑i puteri, tot atât de mărginite ca și făptura noastră trupească: „Inteligența noastră ocupă în cadrul lucrurilor inteligibile același rang cu trupul nostru în întinderea naturii.” (Pascal, Cugetări).

Adevărul lui Hristos nu este științific, căci el nu vine din această lume și nu este produsul inteligenței omenești. Adevărul Său vine de la Dumnezeu, nu de la om, și este un adevăr al inimii, nu al rațiunii, fapt pentru care el contrazice deseori logica omenească.  Într‑adevăr, Hristos ne spune că cei ce suferă în numele Său trebuie să se bucure, căci răspalta lor va fi mare în împărăția cerurilor; El ne spune că trebuie să ne iubim dușmanii, că vom învia din morți, că și copilașii cunosc adevărul, mai bine decât cărturarii și înțelpții acestei lumi, și alte afirmații „anti‑științifice”, pe care logica omenească nu le poate admite, dat fiind că „omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie.” (1Cor. 2, 14).

Dar adevăratul nebun este cel care pune propria sa rațiune deasupra tuturor lucrurilor: „Cel care ar vrea să urmeze numai calea rațiunii ar fi în mod vădit nebun.” Căci„ noi cunoaștem adevărul nu numai cu rațiunea, dar și cu inima” (Pascal, op. cit.): „Amintește‑ți că inteligența este în slujba inimii, care este viața noastră. Dacă ea îndrumează inima către adevăr, către pace, către bucurie și viață, atunci ea își îndeplinește menirea, ea este adevăr. Dar dacă ea duce inima la îndoială, la neliniște, la mâhnire, la descurajare și la întuneric, nu‑și îndeplinește menirea, este în întregime minciună, știință care nu‑și merită numele.” (Sf. Ioan din Cronstadt, Viața mea întru Hristos).

Astfel încât, considerate într‑o perspectivă creștină, științele materialiste sunt false, căci ele nu cunosc  menirea  ființei  omenești, și această necunoaștere a sensului vieții pricinuiește omului întristare, spaimă și deznădejde. Gândirea științifică lipsită de  credința în Dumnezeu nu poate duce decât la deznădejde, căci se bazează pe „ideea că judecăm corect și bine dacă  gândim că venim din nimic, ne ducem către nimic și nu suntem nimic.” (Bertrand Vergely, Experiența transmiterii credinței).

Niciun adevăr științific – matematic, chimic, biologic, astronomic etc. – nu va putea înlocui adevărul lui Hristos, singurul adevăr care dă un sens și o valoare vieții omenești și ne aduce nădejdea mântuirii și a vieții veșnice: „Oricare ar fi căile pe care merg oamenii în lume, ei nu află pacea atâta timp cât nu se apropie de nădejdea lui Dumnezeu. Inima nu este în pace, departe de mâhniri și piedici, atâta timp cât nu a dobândit nădejdea. Iar atunci când a găsit‑o, ea îi aduce alinare și o umple de bucurie. Așa a grăit gura mult iubită, gura preasfântă: Veniți la mine toți cei trudiți și împovărați, și eu vă voi da odihnă (Matei 11, 28). Apropie‑te, spune el, nădăjduiește în mine și te vei odihni de orice lucrare și de orice teamă.” (Sf. Isaac Sirul, Cuvântări ascetice).

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni

Conținutul acestui website nu reprezintă poziția oficială a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul pentru rom창nii de pretutindeni