De menționat că în primele două secole au existat și dezacorduri cu privire la sărbătoarea Paştelui. Mărturii din acele timpuri, referitoare la Praznicul Învierii Domnului, aflăm din scrierile lui Meliton de Sardes (secolul al II-lea), ale Sfântului Irineu de Lyon, ale lui Ipolit al Romei, apoi la Tertulian, la Sfântul Ciprian al Cartaginei şi la Origen (secolul al III-lea). La mijlocul secolului al IV-lea, Sfântul Efrem Sirul a compus imnuri pentru Paşte, destinate uzului liturgic. Pelerina Egeria, în a doua jumătate a secolului al IV-lea, aminteşte de slujba Învierii, care avea loc la Ierusalim, la Mormântul Domnului. Unele izvoare susțin că bisericile din Asia Mică sărbătoreau cu o zi înainte de 14 nissan (Paștele evreiesc), în orice zi a săptămânii ar fi căzut, așa cum a avut loc Răstignirea; bisericile din occident sărbătoreau însă Paștele în duminica următoare zilei de 14 nissan. (Mikael Eskelner, Creștinismul în perioada anteniceană, părinții bisericii și persecuția creștinilor).

La Primul Sinod Ecumenic ținut la Niceea, în anul 325, Sfinții Părinţi au stabilit ca ziua să fie întotdeauna duminica imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară. Când 14 nissan/aprilie cade duminica, Paştele va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se intersecta cu Paştele iudeilor. 

Paștele este legat din punct de vedere liturgic de începutul primăverii, în emisfera nordică. 21 martie reprezintă data echinoc-țiului stabilit de Biserică, indiferent de fusul orar, pe când data echinocțiului astronomic variază între 19 și 22 martie. Data Paștelui a fost fixată pentru prima duminică după prima lună plină care urmează datei de 21 martie. Dacă luna plină este într-o duminică, atunci Paștele va fi sărbătorit în duminica următoare. 

Învierea Domnului a fost calculată în acest fel până în anul 1582, când Papa Grigorie al XIII-lea a introdus calendarul gregorian. Această măsură a fost necesară deoarece vechiul calendar iulian întârzia în fiecare an calculul: anul astronomic este cu 11 minute mai lung decât anul iulian și, odată la 128 de ani, se mai acumulează  o zi.

Pe 24 februarie 1582, Papa Grigore al XIII-lea îndreaptă eroarea, suprimând zilele cu care rămăsese în urmă anul calendaristic (5-14 octombrie) şi restabilind echinocțiul de primăvară la 21 martie. Mai apoi, îndreptarea a fost acceptată în toate țările occidentale, dar nu numai. Biserica Ortodoxă Română decide să îndrepte calendarul în anul 1924. Unele Biserici Ortodoxe nu au pus în aplicare această hotărâre și, de aceea, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă și mănăstirile din Muntele Athos păstrează, în continuare, calendarul neîndreptat.

Pentru a înlătura dezacordul acesta dintre diferitele Biserici ortodoxe și pentru a menține o unitate ortodoxă în serbarea Paștelui, Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul îndreptat au stabilit, în anul 1927, ca Paştele să fie serbaţi în toată creştinătatea ortodoxă după pascalia stilului vechi, adică în același timp cu Bisericile rămase la calendarul neîndreptat.

Cel mai devreme, Paștele a fost sărbătorit pe 3 aprilie, ultima dată în anul 1763. Iar cel mai târziu a fost sărbătorit pe data de 8 mai, în anul 1983.  

De ce nu sunt așezate duminicile în ordine numerică?

Ca moment al începerii lecturilor biblice s-a considerat sărbătoarea Paștelui, care este praznicul praznicelor și exprimă dogma de bază a creștinismului: credința în Învierea Domnului. De aceea, anul liturgic din punctul de vedere al lecturilor biblice începe la sărbătoarea Paștelui. În funcție de sărbătoarea Paștelui s-au fixat atât perioada pregătitoare, numită mai târziu a Triodului, care are pericope fixe vreme de zece săptămâni, cât și cea următoare Paștelui, numită a Penticostarului, care cuprinde opt săptămâni. Restul anului bisericesc formează perioada Octoihului, a cărei lungime variază în funcție de data Paștelui.

În acest interval al Octoihului se observă că duminicile nu mai sunt numerotate în ordinea în care sunt așezate în Evangheliar. Numerotarea lor în Evangheliar s-a făcut într-o vreme când aceste duminici se citeau la rând. De-a lungul timpului, perioada aceasta a fost supusă unui proces de „rearanjare” cauzat de apariția duminicilor speciale, care preced și care urmează sărbătorile din 14 septembrie, 25 decembrie și 6 ianuarie; apoi duminica a 21-a după Rusalii (Pilda Semănătorului), așezată întotdeauna în Duminica Sfinților Părinți, de la Sinodul al VII-lea Ecumenic încoace, serbată în intervalul 11-17 octombrie, şi duminica a 22-a după Rusalii (bogatul nemilostiv și săracul Lazăr), rânduită totdeauna în perioada 30 octombrie-5 noiembrie; în plus, în anii în care luna decembrie are cinci duminici prima dintre ele va fi duminica a 31-a după Rusalii (vindecarea orbului din Ierihon).

Așadar, această aparentă „dezordine” în numerotarea duminicilor se datorează aplicării unor reguli tipiconale instituite de Sfinții Părinți cu scopul de a ne așeza înainte hrană duhovnicească potrivită cu perioadele și cu sărbătorile anului bisericesc.

De ce slujba de Paște se face noaptea?

Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii, deoarece Domnul nostru Iisus Hristos a înviat în această zi.

Tradiţia patristică subliniază că Mântuitorul Hristos a înviat la miezul nopţii, în taina absolută a mormântului, iar îngerul care a ridicat piatra de la mormânt s-a pogorât din ceruri după Învierea lui Hristos din morţi, pentru a arăta Învierea. Aşadar, Hristos Cel Înviat trece prin încuietorile pecetluite în  această lume materială, arătându-Şi puterea, schimbând cursul și sensul istoriei omenirii.

Mijlocul nopţii ne aminteşte două dintre cele mai importante evenimente ale creştinătăţii: Naşterea Fiului lui Dumnezeu şi Învierea Sa; de aceea, privegherea sau rugăciunea la miezul nopţii ne oferă sentimente de bucurie şi de conlucrare cu Dumnezeu-Tatăl.

Biserica a accentuat importanţa momentului de la miezul nopţii, încercând să urmeze modelul Mântuitorului din Sfânta Scriptură, care obişnuia adesea să se roage noaptea, singur sau împreună cu apostolii: „Şi în zilele acelea, Iisus a ieşit la munte ca să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” (Luca 6, 12).

Încă din cele mai vechi timpuri, creştinii epocii Sfinţilor Apostoli au înţeles importanța rugăciunii neîncetate către Dumnezeu, deci și rugăciunea săvârşită noaptea. Drept dovadă, Părinții Bisericii au compus una dintre cele mai frumoase şi mai solemne slujbe: Miezonoptica. Trecerea de la o zi la alta ne reamintește de noaptea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, care ne-a descoperit, în mod deplin, iubirea nesfârșită a Preasfintei Treimi pentru oameni.