„De ce firea se împodobeşte cu atâtea culori când se găteşte de moarte?” 

Pentru că ştie taina vieţii.

Într-adevăr, acest festival de culori e o apoteoză: nici chiar exuberanţa primăverii nu poartă o asemenea plinătate, asemenea sfârşitului unei cantate.

Rădăcina cuvintelor este revelatoare: apoteoză înseamnă „slăvire, îndumnezeire, divinizare”. Oare natura nu ne mărturiseşte asta la venirea toamnei? Nu ne sugerează ea vocaţia noastră? Ca şi cum ar voi să redea toată lumina primită în anotimpul frumos, înainte de a se odihni? Este o mulţumire. Firea laudă Izvorul luminii.

Ea se despoaie în rafinarea materiei sale mergând până la dăruirea totală de sine… nu dansează oare frunzele ei înainte de a se arunca în braţele pământului din care vor renaşte ca humă? Nu-i aşa că nu ne putem împiedica să ne gândim la (h)um-ilinţa pământului călcat în picioare, însămânţat dar şi acoperit de resturi, şi care fără odihnă dăruieşte iar şi iar?

Miracol al seminţelor care vor rodi în multe ierburi şi se vor ridica spre tării… nu e oare un imn de slavă Cerului? Nu aţi simţit niciodată dorinţa de nestăpânit de a vă arunca la pământ pentru a vă adânci faţa într-o mare de flori în Alpi, al căror cântec în mii de culori îşi strigă bucuria?

Astfel, în toamnă, copacii se prefac în bătrâni plini de lumină… oare nu ne îndeamnă să facem la fel? În clipa în care se vesteşte sfârşitul, a dărui Lumina tuturor binefacerilor primite… dar şi a încercărilor! Anul acesta, natura a fost deosebit de vitregită de intemperii… şi se pare că niciodată culorile ei nu au fost atât de mătăsoase şi bogate în nuanţe, ca şi cum diferenţele de temperatură, trecând peste legile anotimpurilor, le-ar fi zămislit astfel…

Firea însăşi mărturiseşte biruinţa asupra morţii – prin puterea acestei seve (sânge – suflet) care izvorăşte din nou, în fiecare an, miracolul primăverii.

Fie ca iarna care se apropie să-i fie binefăcătoare.

Anne Monney