– Unii nici șefi nu știu să fie. Tu știi să fii un șef adevărat, îi spune cu sinceritate Marius, cel mai bun prieten al său.

Acasă, Călin trăiește cu același sentiment al perfecțiunii. Se comportă după reguli clare. Totul este ordonat. Totul este serios. Soția și cei doi copii își cunosc bine rolul și modul în care trebuie să-l joace ca să se ridice la nivelul așteptărilor lui Călin. Totul pare un film fără greșeală. Chiar este un film. Rolurile se împlinesc fără cârteală. 

Călin este mulțumit. Totul este sub control. „Nu degeaba ne-a dat Dumnezeu rațiune”, îi place lui Călin să spună adesea. Într-adevăr este foarte rațional, foarte calculat. 

– Trăim într-o societate rațională și nu ai cum să nu te ghidezi după principiile rațiunii, îi spune mereu cu convingere soției. 

– Dacă rațiunea este singura rațiune a vieții, eu nu îi mai găsesc deloc rațiunea, îl înfruntă uneori soția atunci când obosește să mai joace rolul de femeie perfectă. 

Călin însă este prea prins în mreaja raționamentelor bine sedimentate ca să reacționeze în vreun fel la astfel de afirmații. 

Astăzi Călin ajunge acasă mai devreme. Se prăbușește în fotoliul din sufragerie, îngândurându-se profund. Marius, prietenul lui cel mai bun a suferit un accident. A murit pe loc. Călin este șocat. Aceasta nu făcea parte din planul lui. Marius era o piesă principală a întregului său plan pe următorii cinci ani. Călin nu știe cel doare mai mult: moartea lui Marius sau năruirea tuturor planurilor sale.

Nu apucă să răspundă acestei întrebări, pentru că brusc intră fiul cel mic, David. 

– David, ce faci la ora asta? Nu te-ai culcat? îl întreabă tatăl, uimit că David încă nu doarme. Este ora opt. Trebuie să dormi la această oră.

– Tati, vreau doar să îți urez o noapte bună și să-ți dau o îmbrățișare, îi spune David cu gingășie.

– Este târziu, David. Trebuie să fii în pat. Acum nu se mai poate nimic, insistă Călin. Acum este timpul meu. Te rog acum să mergi direct la culcare.

David se retrage îndurerat și surprins că încă îl mai doare refuzul tatălui său. 

„Acum este timpul meu”, răsună în mintea lui Călin. Ce ciudat! „Timpul meu să fac ce?” se gândește Călin, căutând un altfel de răspuns decât cel ce stă în scris în agendă. „Timpul? Să îmi pierd timpul?”, se întreabă Călin. 

„O îmbrățișare vindecă orice prost”, auzise el undeva. Îi reveni în minte această afirmație. Da, are nevoie de vindecarea prostiei sale. Câtă prostie trebuie să ai ca să refuzi îmbrățișarea unui înger? 

Călin se ridică în grabă și se duce la David. 

– David, am venit să-ți dau o îmbră-țișare și să-ți spun: „Noapte bună!”.

David își scoate ochii roșii de sub plapumă. Îl îmbrățișează pe tata și îi spune:

– Tati, nu vreau să-ți consum timpul tău.

– De acum timpul meu este timpul nostru, David, îi spune Călin bucuros.