Adaugat la: 1 Octombrie 2008 Ora: 15:14

Biserica şi Conştiinţa canonică

Biserica şi Conştiinţa canonică

La Cincizecime, Prin Lucrarea Duhului Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu a fost primit în inimi şi s-au desluşit multe dintre cele auzite şi neînţelese, văzute şi nepricepute. Aici s-a întemeiat prima comunitate a celor adunaţi în numele lui Hristos, care puţin mai târziu se vor numi creştini, şi s-a întemeiat astfel în chip văzut Biserica. Adunarea în numelelui Hristos s-a vădit a fi adunare cu Hristos, deoarece El spune: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”[1]. În acelaşi timp adunarea cu Hristos este o adunare în Hristos, prezenţa lui Hristos cel înviat în mijlocul nostru fiind de fapt o prezenţă şi o lucrare a Lui în fiecare dintre noi.

Prin botez murim şi înviem împreună cu Hristos şi acest lucru face ca Hristos să trăiască în noi, aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.[2]

Biserica este comunitatea celor care au murit şi au înviat împreună cu Hristos şi în care El viază. În acelaşi timp în această lume Biserica este şi o entitate socială structurată şi organizată instituţional, care împărtăşeşte persoanelor din interior şi din exterior valori încredinţate de însuşi Fiul lui Dumnezeu. Biserica este în mijlocul lumii fără să fie a lumii. Ea îmbracă haina instituţiei, dar caracterul instituţional nu trebuie să încorseteze caracterul eshatologic, tainic al Bisericii, ci doar să îl facă perceptibil lumii care are o mentalitate instituţională.

Atunci când omul asumă trăirea în Hristos, el încearcă să se manifeste ţinând cont de conştiinţa legăturii dintre viaţa lui pământească şi perspectiva vieţii veşnice a cărei pârgă o gustă deja. În viaţa de zi cu zi, conştiinţa dreptei credinţe, conştiinţa doctrinară se întâlneşte cu viaţa concretă şi această întâlnire pune în mişcare o altă conştiinţă, cea a dreptei socotinţe, care, exprimată în cadrul sinodalităţii, ne pune înainte un dreptar (canon)[3]. Această conştiinţă poate fi numită conştiinţa canonică.

Conştiinţa canonică a Bisericii a făcut ca atunci când era vădită o problemă de viaţă bisericească, episcopii reuniţi în sobor să găsească o rezolvare care să fie în acord cu conştiinţa doctrinară şi să răspundă şi nevoilor efective ale momentului. Aşa s-au născut canoanele aşezate apoi în Colecţia de canoane. Denumirea de canon, prin originile sale etimologice, arată şi perspectiva pe care o introduce. Linia dreaptă, legătura cea mai scurtă dintre două puncte este trasată cu ajutorul unui dreptar (kanon) ce sprijină instrumentul de scris pentru a nu se abate de la orientarea cea mai potrivită. Pornind de la această imagine, Biserica a numit canon, dreptar, ceea ce a socotit a fi potrivit pentru sprijinirea legăturii între om şi Dumnezeu, legătură manifestată în cadru personal sau comunitar. Canonul nu este rezultatul unei voinţe absolute a autorităţii bisericeşti, ci este expresia experienţei ecleziale. El nu vine să prevină o anumită atitudine abstractă, ci este soluţia pe care Biserica, în sobornicitatea ei, a găsit-o pentru a rezolva o anumită problemă şi pe care biserica o recomandă ca fiind o întrupare a conştiinţei doctrinare şi implicit a conştiinţei canonice.

Biserica nu şi-a propus niciodată să elaboreze canoane pentru a încadra în mod sistematic şi complet viaţa bisericească, şi astfel putem constata că textele sfintelor canoane se pronunţă în mod incomplet şi noneshaustiv asupra aspectelor vieţii bisericeşti.

Părintele Nikolai Afanasiev, unul dintre cei mai mari ecleziologi şi canonişti ai Bisericii Ortodoxe arată că „în literatura canonică nu se află decizii pe care, prin analogie cu jurisprudenţa, le-am putea desemna drept "fundamentale". Canoanele transpun în viaţă dogma sub forma unor prescripţii ce trebuie urmate, spre a fi în concordanţă cu învăţăturile dogmatice. Canoanele sunt şi o tâlcuire canonică a dogmelor pentru un moment anume al existenţei istorice a Bisericii; ele sunt de fapt un izvod, o pravilă a formei de viaţă pentru obştea Bisericii, înfăţişând adevărul despre rânduiala vieții bisericești, însă urmând mai curând existenţa istorică decât înfăţişând adevărul în forme absolute.” [4]

Răsărind din viaţa concretă de întâlnire între credinţă şi viaţă, canoanele oferă o perspectivă şi o întrupare a conştiinţei canonice. Şi din acest motiv, Părintele Afanasiev subliniază faptul că „pentru rezolvarea problemelor canonice nu este de ajuns doar cunoaşterea materialului canonic şi nici iscusinţa aplicării acestei cunoaşteri prin citarea unui canon sau a altuia în anumite cazuri”[5]. Pentru rezolvarea aspectelor de ordin canonic este necesar să se facă legătura între problemele canonice individuale şi conştiinţa doctrinară a Bisericii, cea care oferă principii ce îşi au rădăcina în cele neschimbătoare, statornice, mai presus de timp.

 

Pr. Dr. Patriciu Vlaicu

 

NOTE:

[1] Mt 18, 20.

[2] Galateni 2, 20.

[3] Cuvântul „canon” îşi are originea în grecescul „kanon” ce  înseamnă dreptar, mijloc de care ne folosim pentru a trage o linie dreaptă.

[4] Această abordare este făcută în studiul „Canoanele şi Conştiinţa canonică”. Textul a fost publicat iniţial de părintele Afanasieff sub titlul "Kanonîi i kanoniceskoe soznanie", în revista Puti, Nr. 39 (1933).

[5] Ibidem.

Biserica şi Conştiinţa canonică

Ultimele stiri
actualizate de doua ori pe saptamana

Din dragoste...

1 Noiembrie 2013

Un Festival luminos

1 Noiembrie 2013
Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Publicatia Mitropoliei Ortodoxe Romane a Europei Occidentale si Meridionale

Site-ul www.apostolia.eu este finanţat de GUVERNUL ROMÂNIEI - Departamentul pentru Românii de Pretutindeni