Este cunoscut faptul că împăratul Constantin nu a repudiat dintr‑o dată moștenirea păgânismului, fiind atent la consecințele pe care le‑ar putea avea un asemenea act, atâta timp cât un segment important al imperiului promova încă religiile păgâne. Protectoratul său asupra creștinilor este scos însă în evidență de măsurile luate în favoarea acestora. În februarie 313, Constantin părăsea Roma pentru a merge la Milano (Mediolanum), unde îl va întâlni pe Liciniu. Discuțiile au fost amicale, cu atât mai mult cu cât Liciniu o va lua în căsătorie pe Constanția, sora vitregă a lui Constantin. Cu această ocazie, cei doi auguști vor adopta câteva hotărâri comune, între care una importantă din punct de vedere religios: edictul de toleranță de la Milano. Textul acestei diataxis (edictum, în latină) ne‑a fost transmis de Lactanțiu și de Eusebiu din Cezareea. Textul original nu s‑a păstrat, în schimb ne‑a parvenit un rescript latin al lui Liciniu, trimis prefectului de Nicomidia. Deși se vorbește mult despre acest edict, textul lui nu este prea bine cunoscut publicului larg, motiv pentru care ne‑am propus să‑l redăm aici parțial. 

Edictul de la Milano (Edictum Mediolanense), din 313

„2. Eu, Constantin Augustus, și eu, Licinius Augustus , când ne‑am reunit în chip fericit la Milano și am luat în discuție toate aspectele privind binele și siguranța publică, am socotit de cuviință că trebuie să le reglementăm în primul rând – printre alte dispoziții menite să asigure viitorul majorității cetățenilor – pe acelea care se referă la respectul față de Divinitate, astfel încât să oferim și creștinilor și celorlalți oameni libera posibilitate de a urma fiecare credința pe care o alege, pentru ca orice natură divină existentă în sălașurile cerești să se poată îndupleca și manifesta în chip favorabil față de noi și față de toți cei aflați sub oblăduirea noastră. 3. De aceea am considerat – în spiritul unei politici sănătoase și pe deplin îndreptățite – că este necesar să decidem ca nici unui om să nu i se mai refuze această opțiune, fie că s‑a legat sufletește de religia creștinilor, fie de alt cult,  despre care simte că este cel mai potrivit pentru sine: așa încât Divinitatea Supremă , a cărei cinstire o respectăm cu inimi eliberate , să ne poată împărtăși întru toate obișnuitele Sale favoruri și semne de bunăvoință. 4. Se cuvine așadar ca Excelența Ta să afle ce am hotărât: ca – suprimând în întregime toate restricțiile conținute în documentele, expediate anterior către birourile tale, cu privire la numele de creștini – să abolim prevederile ce ni s‑au părut întru totul sinistre și străine de clemența noastră și să permitem de acum înainte oricăruia dintre cei ce nutresc voința de a urma religia creștinilor să o poată face în mod liber și pe față, departe de orice temere și tulburare [din afară]. 5. Am crezut că este necesar să aducem la cunoștința solicitudinii tale aceste decizii cât mai pe larg, spre a te convinge că le‑am acordat numiților creștini îngăduința deplină și absolută de a‑și practica religia. 6. Excelența Ta, dându‑și seama că le oferim lor acest drept, înțelege că aceeași posibilitate de a‑și cinsti religia și credința este garantată și pentru ceilalți cetățeni, la fel de liber și complet – cum se cuvine epocii noastre de pace –, astfel încât fiecare să se bucure de neîngrădita oportunitate de a practica cultul pe care l‑a ales. Ceea ce a dictat acțiunea respectivă a fost dorința să nu părem a fi adus nici cea mai mică lezare vreunei credințe sau vreunei religii.” 

În continuarea edictului se reglementează restituirea bisericilor și a altor proprietăți care le fuseseră confiscate creștinilor în timpul persecuțiilor (mai ales în timpul lui Galeriu). Printr‑un edict dat de împăratul Gallienus (253‑268), care a revocat edictele anticreștine ale tatălui său, Valerian, le era permis creștinilor să dețină biserici și proprietăți. Perioada de toleranță religioasă pe care el a inaugurat‑o a durat peste 40 de ani. Ultimii împărați romani de dinaintea lui Constantin au confiscat însă aceste edificii și proprietăți, nerespectând edictul dat de Gallienus. 

Un al doilea edict al Sfântului Constantin, foarte important pentru creștini, de la care s‑au împlinit anul acesta 1700 de ani (pe data de 7 martie 2021), a fost generalizarea duminicii ca zi de odihnă și de prăznuire a Învierii Domnului în Imperiul Roman. Iată textul acestui edict: „Toți judecătorii, ca și locuitorii (plebea) orașelor și cei care practică diferite arte și meserii, trebuie să se odihnească duminica (dies solis). În schimb, le este îngăduit celor care locuiesc la țară să meargă și să lucreze pământul (positi agrorum culturae), pentru că de multe ori se întâmplă să se piardă ocazia astfel oferită de către Purtarea de grijă cerească, prin faptul că cerealele nu sunt semănate în ziua în care trebuie sau vița‑de‑vie nu este sădită la timp.” (Codex Iustinianus, 3.12.2). 

După cum se poate observa, edictul prevedea odihna duminicală pentru toți locuitorii, excepție făcând cei de la țară, care aveau libertatea să presteze muncile agricole în orice moment. Adresantul acestui edict era Elpidiu, prefectul Romei. Acesta avea obligația să trasmită hotărârea și administrației romane din provinciile imperiului. În timp ce textul edictului folosește termenul de „dies solis”, istoricul Eusebiu din Cezareea, biograful lui Constantin, vorbește, în Viața lui Constantin, despre „Ziua Domnului” (kiriaki imera).

Prin urmare, fie şi doar o scurtă analiză a acestor două edicte promulgate de împăratul Constantin (primul împreună cu Liciniu) ne demonstrează importanța pe care acesta a avut‑o în evoluția creștinismului și ne ajută să înțelegem mai bine motivul pentru care Biserica îi acordă atâta cinste, alături de evlavioasa sa mamă, Sfânta Elena. 

Pr. dr. Alexandru Nan, München