Pentru omul credincios, însă, lucrurile se simplifică de la sine: el ştie că „viaţa du­hovnicească nu se desfăşoară la nivelul min­ţii, la nivelul prejudecăţilor, al cunoştinţelor sale teoretice: sunt de acord, nu sunt de acord, este corect, nu, este ilogic. Important nu e să fii de acord sau nu, ci important este să nu fii în minte. A trăi prin minte înseamnă a trăi în timp, înseamnă a întreba: când? până când? de ce eu/mie"^[1]. „Noi n-am primit duhul lu­mii", spune Sfântul Apostol Pavel, „ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; pe care le şi gră­im, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciu­nea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. Omul firesc nu pri­meşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţe­leagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte".^[2] Atunci când nu opui rezistenţă, ci te aban­donezi, te laşi purtat şi ghidat de mâna lui Dumnezeu, găseşti odihnă sufletească. Ştii şi ai încredere că Dumnezeu poartă de grijă. Înţelegi că viaţa de aici nu este singura reali­tate: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe aces­tea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El"^[3].

Asta nu înseamnă că viaţa de aici nu tre­buie trăită şi că nu trebuie să te bucuri de ea. Problema este că noi vrem ca ea să fie într-un anumit fel, şi ea nu este. Lăsarea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu desigur că nu rezol­vă pe loc problemele cu care ne confruntăm la un moment dat în viaţa noastră (boală, su­ferinţă, durere). Ele pot rămâne în continu­are realităţi foarte concrete, însă pot fi depă­şite şi, mai mult decât depăşite, biruite pe un alt plan, şi anume acela al credinţei. O cân­tare de la slujba înmormântării spune: „Cei ce aţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chi­nuri^[4];toţi care în viaţă crucea ca jugul aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă; veniţi de luaţi darurile care am gătit vouă şi cununile cereşti"^[5]. Dumnezeu ştie că viaţa de aici este presărată cu greutăţi, neputinţe, încercări, El Însuşi trăind concret această experienţă^[6]. Dar este şi o răsplată a omului care a răbdat. Răbdarea celui credincios este lăudată şi răs­plătită, şi aici pe pământ, şi în viaţa viitoare^[7]. Aici, pentru că fortifică spiritul, omul „iese din egoism şi se deschide lui Dumnezeu^[8] şi oamenilor. Iar a te deschide lui Dumnezeu înseamnă de fapt a-L găsi^[9]. Căci egoismul, prea multa încredere în forţele proprii şi în propria înţelepciune sunt cele care ne opresc de cele mai multe ori să căutăm ajutor la ce­lălalt, fie că e vorba de un semen al nostru, fie că este vorba de Dumnezeu Însuşi. „Dumnezeu ca iubire", spune Părintele Stăniloae, „lucrează totdeauna cu iubire. Iar iubirea nu creează niciun rău. A socoti pe Dumnezeu cauza durerii şi a morţii este o ră­tăcire esenţială, o adevărată injurie la adresa Lui"^[10].

Şi atunci ce este de făcut? „E necesar să în­veţi trezvia, rugăciunea tăcută, închinarea tă­cută; să trăieşti prin rugăciune, şi nu prin min­te. Cel ce se abandonează este asemenea unei oglinzi. Oglinda nu are preferinţe, nu discri­minează: pe acesta îl voi reflecta, iar pe celă­lalt nu. Cel ce se supune se supune în toate, nu pentru că este de acord sau pentru că i se pare logic, ci pentru că s-a abandonat pur şi simplu Proniei"^[11]. Şi, ca să ajungi să nu mai condiţionezi fericirea şi împlinirea vieţii personale de ceva sau de cineva, trebuie să înveţi să-L iubeşti în primul rând pe Dumnezeu. El este Totul. Ce lipsă mai poate avea cel care are „Totul" adică cel care-L are pe Dumnezeu?

Dumnezeu Se propune ca soluţie la orice problemă a omului, de orice natură ar fi ea (su­fletească sau trupească): „Iată, Eu stau la uşă şi bat”. Deci, „cine are urechi de auzit să audă"... şi apoi să deschidă.

Note: